Podul: un spaţiu îngust, o metaforă a uitării. În aerul îmbâcsit, întărit de nepăsare, zac de-a valma - ca într-o piftie plină de măruntaie - cele ce i-o fi fost cândva de trebuinţă lui Noe. În arcă. Cărămizi, şezlonguri, mochete şi nelipsitele bidoane şi borcane goale, obsesia întregii gospodării.
Printre ele, aruncate la zarurile sorţii, trei obiecte din recuzita unui teatru ciudat: un geamantan imens de voiaj, rânjind resemnat şi dezvelindu-şi dinţii fermoarului nesfârşit; o colivie - o pată pe obrazul omului, la câţiva paşi de entuziasta libertate a păsărilor din grădină, ameţite deja de mustul înţepător al primăverii; şi o săniuţă făcându-mi vânt pe derdeluşul amintirilor.
Hardughia este însăilată cu nişte pari fixaţi ca la beţie, aşa încât rămâne mirarea - după coborârea scării sprijinite de tocul unei lucarne - că aşa o pălărie de paie mai poate rezista încă pe scăfârlia casei.
Mi-amintesc de Vântul la Djemila, povestirea lui Camus. Şi îmi ridic imediat gulerul: încă o noapte cu frig şi cu foşnete aspre de Bărăgan.
text: Călin Torsan | foto: Petra Torsan
***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.