În cele ce urmează, dramaturgul Peca Ştefan povesteşte despre COVID, despre Instrucţional, despre scenele teatrului, despre online versus / alături de offline, dar şi despre ce va să zică teatrul înainte, în timpul şi după pandemie, despre statutul scenei independente şi cel al teatrului de stat şi despre relaţia acestor instituţii cu spectatorii.
"O pauză ne-ar fi ajutat să vedem care sunt lucrurile importante"
Mihai Brezeanu: Salut, Peca, cum eşti? Cum ţi-ai petrecut, până acum, pandemia?
Peca Ştefan: Salut, Mihai. Am fost prins de pandemie la Berlin în timp ce lucram pentru un proiect teatral. În decurs de o săptămână mi-au picat alte patru proiecte, care ar fi trebuit să fie sursa mea de venit pentru cel puţin un an şi în care investisem deja nişte luni de muncă, din păcate încă neplătite la data respectivă. M-am trezit sub nivelul mării, financiar vorbind, ca foarte mulţi alţi artişti freelance.
Am îngrijorat-o pe mama din cauza precariatului ăstuia prelungit la infinit şi eu m-am îngrijorat pentru ea neputând să fiu acolo cu ea (din fericire e mai expertă acum în a purta măşti chiar şi decât mine). Un timp m-am simţit foarte bine, introvertit fiind, că lumea şi-a luat o pauză. Nu numai eu trăiam acum o mare incertitudine. Poate o pauză ne-ar fi ajutat să vedem care sunt lucrurile importante. Aş mai fi stat un an-doi în pauza asta.
Doar că, din păcate, a venit chiria şi a trebuit să îmi consum majoritatea creierului între diferite birocraţii, din diferite contexte, gândindu-mă la concepte, proiecte, propuneri, pitch-uri, outline-uri, în toate mediile în care am vreo şansă să lucrez ca scriitor de acum încolo. Cam acelaşi model ca şi înainte, doar că acum cu deficit mare şi steroizi.
Lumea s-a reactivat şi ea. Timpul meu de pauză s-a anulat. A trebuit să comunic cu oameni, dar măcar s-a putut din casă. Am avut norocul să pot lucra de la distanţă cu Laurenţiu Bănescu la Invent/(-)ar 2.0, un app uman care generează proiecte de viitor în întâlniri foarte intime cu participanţi din diferite colţuri ale României (şi lumii) şi a fost o experienţă care m-a bucurat şi m-a reîncărcat cu optimism. Şi tot din experienţa COVID s-a născut - în timpul unei conversaţii cu colegele mele din PopUP Theatrics Tamilla Woodard şi Ana Mărgineanu - ideea pentru Instrucţional pentru singurătate.
"De foarte mult timp, teatrul şi-a pierdut relevanţa ca prilej de întâlnire şi comuniune"
M.B.: Ce e pandemia pentru teatru: un blestem? O şansă de reinventare? Naiba ştie?
P.Ş.: Cred că este un moment foarte bun să încercăm să ne uităm un pic la paradigma în care facem teatru şi să regândim anumite lucruri fundamentale. De exemplu, din momentul în care teatre de la noi (şi de aiurea) au început să facă producţie YouTube sau să inunde cu stream-uri din arhive fără să-şi asume plata artiştilor, vulnerabilizându-i şi mai mult, atunci mi s-a părut că taxele care se duc înspre teatrele alea nu se justifică. Mai bine fără. Mai bine de la zero. Teatrul n-ar trebui să fie birocraţie şi bivolcraţie.
Dar, dincolo de indignarea iniţială, am realizat magnitudinea unei lipse profunde de conexiune cu propria misiune şi propriul public. Am impresia că, în Europa (şi nu numai), de foarte mult timp, teatrul şi-a pierdut relevanţa ca prilej de întâlnire şi comuniune. Fie este un teatru inaccesibil din cauza preţului biletelor (şi a poveştilor care încearcă să mulţumească o masă cât mai largă de plătitori), fie este prea abstract sau angajat ideologic, fie modelele de organizare sunt autoritare, fie nu ajunge la 95% din public, fie nu este subvenţionat destul, fie este subvenţionat prea mult. Invitaţia magică, oferta unică pe care ţi-o face teatrul ar putea ajunge mult mai simplu dar şi mai autentic la oameni. Cred că tocmai teatrul ar putea oferi prilejuri mediate de întâlnire între segmente extrem de fragmentate ideologic în momentul de faţă, prilejuri de educare şi intensificare ale empatiei.
Teatrul îţi poate oferi un vehicul în care călătoresc împreună diferite unghiuri subiective, dar călătoria are loc cu tine, în moment. Chiar avem nevoie în momentul de faţă de asta şi nici televiziunea, nici filmul nu-ţi pot oferi acest gen de întâlnire. O regândire a instituţiilor de spectacol - în această pauză forţată - s-ar putea întâmpla în următorul an sau doi. Şi chiar dacă nu se va întâmpla, şocul pandemiei va lăsa urme în sensul regândirii misiunii şi organizării teatrelor.
Problema este - pe de altă parte - că uitatul ăsta la paradigmă din afară devine foarte dificil atunci când meseria ta este suspendată. Eu am sentimentul că întregul sistem de schimb între artişti şi public ar putea lua o altă formă, dincolo de guverne, state, pieţe. Poate pandemia asta e un moment pre-zero pentru acest model nou, un alt tip de contract. Dincolo de conştientizarea - a câta oară - a cât de vulnerabilă e condiţia asta (aleasă) de artist, situaţia pandemică (posibil repetabilă de mai multe ori în decursul vieţii noastre) ne arată o necesitate. Şi oamenii, în general, doar din necesitate acţionează.
"Idealul meu ar fi să separăm finanţarea culturală de decizia politică"
M.B.: Cum crezi că ar putea să apară un alt tip de contract? De pildă, implicarea în administraţia culturală, fie ea bucureşteană sau centrală, după alegerile proxime, îţi pare o soluţie?
P.Ş.: Contractul la care mă refeream eu este între spectatori şi artişti. Şi sper să-l definim împreună în următorii ani în care însuşi modelul de muncă şi producţie cred că se va schimba profund. Va fi nevoie să concepem noi tipuri de remuneraţie şi susţinere în contextul acestei reconvertiri ocupaţionale.
Până se va întâmpla asta, în contextul românesc actual, idealul meu ar fi să reuşim să separăm cultura de politic şi finanţarea culturală de decizia politică (nu în sensul unei privatizări, ci în sensul creării unor structuri de finanţare imparţiale şi competente). La fel ar fi definirea prin lege a unui statut al artistului freelance, un minim (măcar) de protecţie a muncii aici.
Pentru mine, actualul sistem cultural din România este exact ca spitalele pline de bacterii şi infecţii, care în esenţă trebuie demolate şi reconstruite pe alte fundaţii, sănătoase. M-aş implica cu toată inima, contribuind cu tot ce pot eu contribui în construcţia unui spital nou.
"Pentru unii, pandemia a fost un moment de eliberare, pentru alţii, de chin."
M.B.: Ce e aia instrucţional?
P.Ş.: Este un adjectiv (referitor la instrucţie, la instrucţiuni, zice DEX) transformat în substantiv din cauză că n-am vrut să folosesc termenii "instructaj" (prea milităresc) sau "instrucţiuni" sau "instrucţie" (parcă prea sec). Un instrucţional e un pic din toate astea, dar în mintea mea poate funcţiona într-o lume paralelă, ca un filtru prin care ne uităm la anumite aspecte ale singurătăţii, într-un univers à la Murakami.
De aici, Instrucţional pentru singurătate a devenit "un set de instrucţiuni şi informaţii detaliate, predate de instructori ai singurătăţii, despre cum diferitele aspecte ale trăitului cu tine însuţi pot fi puse în practică". (Asta e definiţia cu care am lucrat şi cred că se va mai dezvolta).
M.B.: Ai avut un public-ţintă în minte atunci când ai scris trilogia?
P.Ş: Nu este neapărat o trilogie. E o serie deschisă şi internaţională (doar o întâmplare fericită a făcut ca primele instrucţionale să se întâmple în limba română, ca urmare a unei finanţări).
Din punctul meu de vedere, "materiile" singurătăţii pe care le poţi preda într-un instrucţional sunt extrem de numeroase şi variate. Publicul-ţintă de la care am plecat am fost eu, prieteni apropiaţi şi alte cunoştinţe (din toată lumea), artişti şi spectatori care s-au văzut în situaţia forţată de a fi închişi cu ei înşişi acasă. Pentru unii, a fost un moment de eliberare, pentru alţii, de chin. În general, cred că am trăit un moment în care ne-am căutat (mai mult ca oricând) răspunsuri, ceva de care să ne agăţăm, soluţii la această situaţie de singurătate (în care mulţi din semenii noştri trăiesc şi fără pandemii).
Unii au inventat diferite soluţii care mai de care mai jucăuşe şi neaşteptate, alţii s-au bătut (metaforic sau nu) cu ei înşişi sau cu alţii, alţii s-au deprimat, s-au bucurat ori plictisit, alţii au intrat în panică după 4 zile, alţii s-au regăsit şi s-au iertat. Situaţia - pentru o bucată de timp - a fost comună. Şi am încercat să scriu ceva pentru aceste momente - care vor continua şi după pandemie - în care noi tot cu noi înşine va trebui să co-existăm.
Instrucţionalul pentru singurătate este doar o formulă - ghidată de un filtru offbeat - de a-ţi găsi un punct de sprijin. Şi pentru introvertiţi, şi pentru extrovertiţi, şi pentru oameni care poate n-ar ieşi în mod obişnuit din casă să meargă la teatru.
"Există o imensă nevoie de sens"
M.B.: Senzaţia mea e că, totuşi, textele se adresează unui public urban, mai degrabă lucrător la corporaţie. Şi că există destulă ironie în abordarea ta, poate tocmai din cauza publicului ăsta ţintă.
P.Ş.: Sigur că mi-ar plăcea să avem lucrători la corporaţii în publicul nostru, deşi aş minţi să spun că m-am gândit la ei când am scris. Poate că senzaţia ta vine din structura de fals-webinar pe care o folosim. Acum, un pic de ironie şi auto-ironie nu cred că strică nimănui. Tu lucrezi la o corporaţie cumva:)?
M.B.: Afirmativ. Şi privesc cu scepticism / ironie cele mai multe dintre formulele de educare / training care se practică în respectivul mediu. Se vede asta, sper:).
P.Ş.: Înţeleg scepticismul tău şi ţi-l împărtăşesc. Cred că formulele de training de care aminteşti sunt asociate şi cu un tip de gândire birocratică (să bifăm şi asta, că se cere) şi cu condiţia lor obligativă (vrei, nu vrei, te trainuieşti, ca să iasă planul). Formalismul şi ideologizarea forţată omoară tot cheful de învăţătură, în corporaţie, la şcoală, în viaţă. Pe de altă parte, se consumă life coaching pe pâine. Există o imensă nevoie de sens. De ce să nu ne instruim atunci şi în singurătate? (Tocmai am început să mă întreb ce ramură a singurătăţii ar putea preda un Instructor al singurătăţii corporatiste unui public format exclusiv din corporatişti. Şi chiar mi se pare interesantă situaţia de pornire).
"Scene ale teatrului pot fi şi: strada, un apartament sau o cameră de hotel, o linie telefonică, un site, un app, Whatsapp"
M.B.: Teatrul live pe Zoom mai e teatru?
P.Ş.: Cred că teatrul este - în esenţă - participativ. Chiar şi atunci când nu este declarat participativ sau interactiv, tot participativ e. Pentru întâlnirea asta ne pregătim, cercetăm, ne întâlnim, scriem, regizăm, repetăm, construim, ne consumăm timpul pe acest pământ.
Spectatorii schimbă întâlnirea şi o îmbogăţesc prin simpla lor prezenţă şi manifestare - râd, îşi verifică telefoanele, tuşesc, cască, aplaudă şi aşa mai departe. Adică participă. Participă cu corpul şi spiritul lor într-un moment împărtăşit cu alţii. Toate aceste input-uri schimbă ceva în spectacol, moment cu moment.
Da, scena şi locul în care se află scenei sunt, în general, sala de teatru. Dar scene pot fi şi: strada, un apartament sau o cameră de hotel, o linie telefonică, un site, un app, Whatsapp, Skype, Zoom, etc. Relaţia poate să rămână intactă. Pe Zoom nu avem prezenţa fizică, dar oamenii sunt în acelaşi timp legaţi la acelaşi "fir" cu performerii, trăind acelaşi moment. Întâlnirea poate să se întâmple dacă lucrăm în acest sens.
Întâlnirea nu va se va întâmpla însă atunci când vom prezenta pe Zoom ceva care rivalizează cu sau propune exact ce poţi găsi pe Netflix sau YouTube. Ceea ce-ţi oferă însă Zoom-ul (şi, probabil, posibilităţile astea vor creşte foarte mult în viitor) faţă de o scenă tradiţională este anularea geografiei. Şi asta e superb. Poţi lucra cu oameni şi pentru oameni pe care altfel n-ai avea nici o şansă să-i pui în aceeaşi cameră.
M.B.: Crezi că în formula asta spectatorii sunt mai aproape sau mai departe de actor faţă de cea clasică?
P.Ş.: Cred că depinde - în ambele cazuri - de propunere. Apropierea se poate obţine în ambele formule. Dar nu cred că este un obstacol în crearea acestei conexiuni şi apropierii, în cazul folosirii unei scene online, strict mediul în sine. Imaginaţia (ne) este limita. La fel şi apropierea de spectatori.
M.B.: Dacă se va ivi finanţarea, aveţi în gând să jucaţi Instrucţionalul şi în versiune offline? Dacă da, vei schimba ceva la texte?
P.Ş.: Eu, cel puţin, nu am de gând să dezvolt o versiune offline. Instrucţional pentru singurătate a fost conceput în ideea de a ajunge la oameni în casele lor şi de a fi jucat de actori din casele lor, folosind o scenă virtuală. Ne-am gândit şi la cei care nu ar ieşi în mod normal la teatru. Ne-am gândit inclusiv la o formulă de accesibilitate exclusiv audio, pentru cei care nu au acces la Internet - ăsta ar fi un pas următor de explorat şi sper eu să-l avem în viitorul apropiat (acum este posibil doar prin numerele telefonice oferite tot de Zoom).
Referitor la texte, după această primă serie, în care studiem foarte atent felul în care funcţionează relaţia cu spectatorii, voi face anumite rescrieri. În proiectele PopUP, elementele participative sunt extrem de importante şi, dintr-o anumită fază încolo, le poţi dezvolta doar în strictă relaţie cu spectatorii. Deja, din aceste câteva întâlniri cu publicul din luna iulie 2020, am învăţat foarte multe, inclusiv ce ar trebui să fie un Instrucţional pentru singurătate, în esenţă. Toate aceste descoperiri nu se vor pierde.
M.B.: Ce ai învăţat de la public că ar trebui să fie Instrucţionalul şi nu ştiai înainte?
P.Ş.: Sunt lucruri punctuale care pot ajuta - din scriitură - momentele create între instructori şi public. De exemplu, ştiam de la bun început că Marius, Katia şi Matei se descurcă foarte bine cu publicul. Dar, între timp, am aflat că se descurcă extraordinar. De la publicul care a reacţionat extraordinar de firesc am învăţat că această colaborare între instructori şi participanţi, colaborare în cel mai strict sens posibil, poate fi extinsă.
"Interesul meu pentru relaţia dintre teatrul offline şi cel online nu a venit cu pandemia şi nici nu se va termina cu ea"
M.B.: După pandemie, te vezi revenind integral la formula de teatru live offline? Sau vei mai explora online-ul?
P.Ş.: Interesul pentru relaţia dintre teatrul offline şi cel online nu a venit cu pandemia şi nici nu se va termina cu ea. PopUP Theatrics a creat în 2011 un concept numit Long Distance Affair, în care artişti de pe multiple continente colaborau repetând şi jucând exclusiv online. Publicul venea într-o locaţie fizică (un teatru) şi se conecta - via Skype - cu actorii, în momente de 1 on 1, călătorind virtual în diferitele ţări în care erau localizaţi aceştia. Între timp, au existat mai multe ediţii, iar în 2020 am dezvoltat şi varianta în care totul a fost online.
În proiectul meu #Noulvechiacasă, un spaţiu virtual, online, era deschis doar dacă vizitai un spaţiu fizic, o instalaţie cu o poveste de joc video open world. În Anul dispărut. 200/7, regizat de Ana Mărgineanu, finalul spectacolului (de pe scena Teatrului Mic) se desfăşura într-un Facebook live.
De aproape patru ani, lucrăm la ideea de a dezvolta un app care să combine elemente de performance online cu offline şi, pe o durată extensivă de timp, aleasă de utilizatorii app-ului, să legăm şi să conectăm toate conceptele PopUP şi (pro)misiunea: The world is our stage.
În acelaşi timp, din toamnă, vom relua Invent/(-)ar 2.0. De asemenea sper să continuăm şi să dezvoltăm Instrucţional pentru singurătate şi în alte limbi.
Pe de altă parte, aştept cu drag momentul în care va fi posibil să lucrăm în spaţii închise, unde să ne înghesuim împreună. Atâta timp cât va exista un spectator, va exista şi un spectacol.