Iarnă de iarnă visez un câmp de maci
Am o eşarfă pe care mi-o tot suflă vântul
Iubitul mă ţine de mână
Când se apropie primăvara zic: mai e puţin şi gata vine luna mai
În copilărie imaginea aceasta mă tulbura
Mă gândeam cu îngrijorare că nu ştiu unde e câmpul acela
Nu-i vedeam nici bărbatului chipul
În fiecare an, în aprilie, mă pregătesc
Îmi fac curaj să aleg un câmp oarecare
Să-mi iau o eşarfă la întâmplare
Şi să mă las în voia vântului
Dar ceva din mine se opune cu încăpăţânare
Îmi spun: nu mori dacă mai stai un an
Mai e timp
Iarna visez câmpul cu maci, abia aştept primăvara
Deşi uneori mă apucă îngrijorarea prin februarie
Dar sunt sigură în martie se va întâmpla ceva
Şi dacă nu atunci, puţin mai târziu
E imposibil să nu existe câmpul şi bărbatul acela
În primii ani mi se arăta o adolescentă
Apoi mutra mea de femeie tânără
Bărbatul fără chip e mereu fără vârstă
Iar macii au acelaşi roşu aprins...
Eşarfa însă e ceva mai decolorată
Rochia nu mai e din borangic
Eu mă transform într-o stafie
Devin tot mai transparentă an de an
Dispar încet din peisaj, luată de vânt.