Am trecut prin situaţii pe care unii la numesc cumplite.
Mi-au sfâşiat trupul. L-au împărţit între ei ca pe un manifest.
M-au lovit, mi-au strigat vorbe rele, mi-au smuls braţele şi urechile.
Au crezut că mă pot umili.
Se înşelau.
u eram acolo.
Eram cu iubitul meu undeva într-o peşteră, ne ascundeam de ploaie
El făcea focul cu pietre
A doua zi eram ca nouă, din umeri îmi ţâşneau braţe noi nouţe cu o piele imaculată
Şi mereu alte urechi mi se iţeau în locul celor ciuntite
Ale naibii auzeau tot mai bine, tot mai limpede
Şi ocările şi muzica
Mă loveau cu ce se nimerea, nu simţeam mai nimic
Îi priveam când galeş când cu mirarea unui animal care nu poate fi capturat
Când ei credeau că mă ţin prizonieră
Că-mi dau o lecţie să mă usture
Eram într-o mansardă, soarele dezmierda ceainicul
Mâinile lui se plimbau agale peste clavicula mea
Le-am dus pe toate simplu şi senin
Până în ziua în care cel care a lovit a fost el.
Mă proteja de întuneric, de ură, de privirea de smoală a bărbaţilor
Am vrut să-mi iau zilele după aceea. Dar n-avea rost. Eram deja moartă.
***
Înţelege că acela nu a existat.
Totul s-a petrecut după cum ai vrut, dar acela nu a existat.
Te-am lăsat liberă, nu ţi-am întrerupt visul.
Am fost atât de bun încât să te las să mă confunzi cu el.
Ţi-am lăsat nenorocita de fantomă să-mi folosească trupul.
I-am îngăduit să te atingă cu buzele mele.
Acum e rândul meu să mă înfrupt din tine, aşa cum îmi place.
Abia după ce mă vei privi ca pe un străin
Abia după ce nu vei mai simţi nici măcar dezgust sau furie
Abia după ce ultima rază de dorinţă îţi va fi apus în carne
Te voi ataca
Aşa cum ai visat s-o facă
Acela pe care l-am ucis în tine.
***
Oglinda în care pâlpâie trupurile
cănile de cafea tachinând pervazul
umbrele dimineţii
toate sunt neschimbate
exact ca în ziua în care
muzica ţâşnea din trupul ei în rafale
În locul ei e o femeie amorţită,
Nici măcar nu se zbate
Se lasă violată în linişte,
Supusă
După ce a fost înfrântă de indiferenţa cu care i-a atins pofta de dăruire
De răceala cu care i-a inspectat febra, din care cândva făcuse icoană
Când n-a mai rămas în ea nici un strop de dorinţă
O priveşte din nou cu jind
Se repede la ea, exact aşa cum ştie că îi place
Acesta e secretul unui viol reuşit. Nicidecum violenţa.
Acela care n-a existat
A ştiut să-i dăruiască fulgere
gustul focului
fascinaţia nopţilor înstelate
cutremure la mare adâncime
Nu e nevoie de sânge, de uşi trântite, de vorbe grele, de ţipete.
Nu e cazul să o forţeze, ea nu se va zbate
E copleşită de durerea de-a-l fi pierdut pe acela
Pe care l-a lăsat să-i poarte chipul
Nu va opune rezistenţă
Ea vrea să fie ucisă
Să-i simtă privirea dogorind
Zbătându-se între genuni
Posedată de dragoste
În clipa în care apasă jugulara.
Aici e crevasa în care se strecoară
Şi el vrea acelaşi lucru
Dar altfel.
Plăcerea de a ucide ca un străin o străină e mai mare.
***
Vezi, nici nu mai pot vorbi despre noi
Nu mai există eu, tu
Doar persoana a treia
Suntem alţii
Iubitule
Mi-e limpede
Suntem alţii