[casa de-a casa] [74] - infraroşu.11.pe drumuri

Citeam, cu ceva vreme în urmă, într-un articol de specialitate din sfera etnografiei locuirii, despre ce reprezintă şi cum se construieşte "acasă" pentru aceia dintre noi care trăiesc în mai multe spaţii simultan - în lipsă de un alt termen mai bun la-ndemână, le voi spune nomazi urbani: precum persoanele care călătoresc frecvent în interes de serviciu, ori copiii care, provenind din familii cu părinţi divorţaţi, îşi împart timpul săptămânal între locuinţa mamei şi locuinţa tatălui. Îmi amintesc cazul unui pilot de curse comerciale care povestea cum pentru el "acasă" înseamnă un laptop şi o conexiune bună la internet: odată ajuns în camera de hotel, se aşeza la masă, deschidea laptopul şi se conecta prin videoconferinţă cu soţia. Era acasă.

Cred că, de fapt, cu toţii suntem nişte nomazi atunci când vine vorba de a fi acasă. Sau cel puţin eu, cu siguranţă. Mă pot simţi acasă în tot soiul de locuri, dacă am la-ndemână câteva obiecte aproape ritualice. În fiecare zi port după mine, cu sfinţenie, câteva lucruri în geantă - dacă le uit acasă, întreaga zi mă simt şi mă port nelalocul meu. Primul obiect: agenda săptămânală. Deşi uneori trec zile întregi fără să îmi notez programul în agendă, trebuie să o port cu mine. Apoi, un creion sau un pix, un stilou, o cariocă, un cărbune. Şi o sticlă; sau un pahar cu apă lângă locul unde mă aşez. Acasă sau aiurea, trebuie să am lângă mine un pahar - cu apă, cafea, suc, ceai, orice. Trec ore în şir fără să beau din el, dar paharul trebuie să fie acolo. Şi, în fine, o a doua agendă sau coală de hârtie, post-it, colţ de şerveţel... orice pe care să pot mâzgăli gânduri, idei. Fără ele, mă simt incompletă. Dacă ar fi să mă gândesc simbolic la gesturile mele cotidiene, cred că paharul ţine loc de hrană şi potoleşte teama că voi rămâne fără resurse. Iar pixul şi bucata de hârtie, teama că nu-mi voi putea exprima sentimentele, planurile, visele. Că voi rămâne fără voce. A nu le putea purta şi aşeza, fizic, în proximitatea corpului meu îmi hrăneşte angoasa că nu e loc pentru mine în lume, că nu pot fi liberă să-mi aproprii spaţiul. Atunci când pot înşira tot felul de lucruri mici pe lângă mine, mărunţişuri şi gesturi care sunt ale mele, oricât de neînsemnate, atunci mă simt acasă. Sau, cel puţin, în lejeritatea vieţii de zi cu zi. Cu un creion, o foaie şi un pahar de apă eu îmi construiesc câte-un nou acasă.

***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.