[casa de-a casa] [75] - din năuntru spre afară.11.omul negru

Cum era şi firesc, la un moment dat, fiecare generaţie de copii ajungea să părăsească spaţiul curţii de acasă, fie că zbura din colivie pe maidan, fie că începea grădiniţa. Băieţii mei au avut noroc. Aproape de noi am descoperit-o pe Luisa. Nu îmi mai amintesc dacă chiar semăna cu Mary Poppins, dar sunt convinsă că făcuse un soi de ucenicie la şcoala ei. Grădiniţa era la Luisa acasă, într-un apartament mare şi aerisit, completat de o curte în care se ajungea tot de pe treptele unei terase, ca şi la noi. Mare schimbare de decor nu era, chiar dacă în curtea grădiniţei puteai să te plimbi cu bicicleta, iar în timpul iernii se construia un derdeluş adevărat. Jocurile imaginate de Luisa erau atât de interesante şi de palpitante, încât copiii aproape că nici nu observau că se desfăşurau în limba engleză. M-am întrebat adeseori cum reuşea să inventeze mereu alte şi alte forme noi de învăţare prin joc. Prospeţimea ei părea să fie inepuizabilă. Citind acum ce povesteşte despre joaca din copilărie, încep să înţeleg. Şi pentru prima dată în viaţă, mă tem de "Omul negru".

˂i>La vremea când vara şi joaca îmi păreau nesfârşite, adică pe la şase ani, lumea mea consta într-un petic de stradă mărginit de nişte vile scunde şi casele cu gard înalt, din scânduri, de peste drum. Strada copilăriei mele se chema Fildeşului, un nume fermecat, gândeam pe atunci, încercând să văd legătura dintre exotismul referinţei şi vieţile lipsite de strălucire ale locuitorilor cartierului. Acolo este însă locul unde am deprins bucuria de a mă abandona convenţiei. Jucam o mulţime de jocuri, trecând dintr-unul într-altul, alături de copiii din vecini. Seară de seară, aceiaşi copii, aceleaşi jocuri, aceleaşi cântecele, aceleaşi grimase, aceleaşi cucuie. Până când noaptea nu ne cădea toată peste creştete, şi întunericul nu ne pătrundea adânc în urechi, greu, tare greu ne lăsam înduplecaţi să intrăm în casă. Scheunam, ne răsteam, ne bosumflam, izbucneam în plâns de furie sau umilinţă, ne milogeam fără ruşine de părinţi să ne mai lase măcar un pic la joacă. De foame nici nu ne păsa. Tot ce voiam era să fim de capul nostru, în "casa noastră de afară". Băieţi şi fete împreună, jucam toate jocurile obişnuite - leapşa pe ouate sau cocoţate, v-aţi ascunselea, baba oarba, ţară-ţară vrem ostaşi, zăresc un prinţ călare, şi toate cele cunoscute nouă, tuturor. Ne cufundam de-a valma într-o caldă şi previzibilă intimitate, reînnoită, seară de seară, de obişnuită, frenetică dezlănţuire.

Le jucam pe toate ca pe apă, afară de unul. Când ajungeam la acest punct din program, simţurile mi se ascuţeau, spatele mi se îndrepta, ochii îmi ieşeau uşor din orbite. Ăla nu era un joc ca toate celelalte. El necesita încordare maximă, atenţie desăvârşită, picioare sprintene, braţe gata de apărare. Fiindcă nu ştiai nici o dată la ce oră va veni sa te înhaţe, şi să te sortească beznei, omul negru. La unu, la două, la zece? Nimeni nu putea şti. Stăteai cu sufletul la gură, gata pentru orice, chiar şi atunci când omul orei era jucat de frate-miu - cinci ani, piele-şi-os, blond spălăcit. Un cor jalnic şi lugubru de călăi şi victime, scandând versurile ritmate care ne umpleau de frică "Ora patru a sosit / Omul negru n-a venit". Încă. Era doar o chestiune de timp. Inevitabilitatea venirii era copleşitoare. Cu cât nu venea, cu atât eram mai gâtuiţi de emoţie. Palme umede mânau o horă cam deşălată în jurul destinului. Sunt absolut sigură că nu văzusem niciodată un om negru, sau roşu, sau spân, după cum ştiu cu precizie că dacă textul ar fi fost despre omul verde, albastru sau în buline mov, emoţia mea nu ar fi fost cu nimic ştirbită, groaza mea la fel de intensă, mobilizarea instinctelor mele, deplină. Un joc pe viaţă şi pe moarte, un "scapă cine poate" cât se poate de real, de primejdios, de necruţător.


***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.