America mea (IV)

Ce am învăţat din anii petrecuţi în America, întâi unul întreg, apoi calupuri de câte şase luni, apoi câte două săptămâni, plus vizitele punctuale la ICR New York? La început, nimic. Nu înţelegeam nimic, nici din structura oraşelor, cu centre cu zgârie nori, dar în care nu era nimic de făcut seara, cu viaţa civică redusă la vizitele cu maşina pe şoselele de centură, unde era concentrat comerţul cu malls şi super/hypermarkets, despărţind oraşul de suburbiile (upper)middle class, cu cartiere ghetoizate pe etnii şi cu transport în comun redus la minimum şi în care, de regulă, eram singurul alb.

Apoi, în primăvara lui 1994, am început să înţeleg. În America eşti complet liber şi complet singur. Orice altceva, dacă vrei şi viaţă publică, înseamnă să te asociezi după cele mai felurite criterii (etnie, religie, interese şi hobbies, asociaţii de părinţi la şcoală şi de studenţi, fraternities şi sororities la universitate) şi să participi. Nimeni nu te obligă să participi, o faci tu, pentru că altfel nu exişti. Proprietatea îţi dă acces la drepturi şi datoria de a le apăra, inclusiv cu arma în mână. Lucrurile astea nu se pot înţelege teoretic, ci trăind (în) America.

Încrederea în cuvântul tău e lege, iar încălcarea acestei încrederi însemna excluderea din societate. Nimeni nu mi-a cerut vreodată vreo hârtie doveditoare asupra titlurilor şi cursurilor parcurse, toţi au crezut ce le-am spus, iar cu dosarul de hârtii legalizate am venit acasă, neatins. Fără ştampile, doar cu semnătura persoanei oficiale căreia îi cereai un înscris. O societate auto-organizată, fără plase de siguranţă colective, ca în Europa, dar unde a dărui din ce ai dobândit este regula supravieţuirii la vârf. O societate unde drumul până la vârfurile ei multiple este lung, dar deschis. Îi spuneam şi lui John Hancock despre cât de jos e tavanul societăţii în România şi, de-a lungul anilor, i-am şi dovedit (şi mi-a spus adeseori că a ţinut minte ce i-am spus). Dar, sub tavan, dai cu capul şi nu pătrunzi mai sus; dimpotrivă, în America ai drum liber, ba chiar eşti ajutat să te ajuţi singur. Unde copiii căpătau drept de conducere şi părăseau casa părintească de la 16 sau 18 ani, devenind autonomi, dacă nu de-a dreptul independenţi, şi unde ei nu primeau decât rar sprijin financiar familial, ci se angajau ca să continue studiile superioare. O societate unde am fost întotdeauna bine primit, unde m-am simţit nu ca acasă (vorbesc de România anilor '90 şi după, da?), ci mult mai bine, ca zoon politikon.

Un animal societal cu exoschelet e America: pe dinafară, carapace de super-putere, cea pe care o vedem şi o criticăm, uneori; pe dinăuntru, amiciţie şi bună credinţă. Acolo mi-am (re)făcut studiile şi mi-am deschis ochii lipiţi, de pisic post-comunist, care nu ştia nimic, nimic. Acolo mi-am înţeles capacităţile şi limitele şi am învăţat să mă auto-edific.

Nu mi-am propus cu seriozitate să rămân acolo, deşi am fost tentat de două ori cu oferte de job, dar, dacă mi-aş fi propus să emigrez, numai în SUA aş fi făcut-o. Este suprema laudă pe care o pot aduce Americii mele...