Caravana cinematografică

Mă bucur că am acceptat onoranta invitaţie a doamnei profesor dr.arh. Dana Vais, de la UTCN, îndrumătoarea tezei de doctorat a dlui arh. Răzvan Potâng, de a face parte din juriul tezei, în ciuda datei de susţinere (31 iulie 2020), proximă vacanţei de vară, şi a modului de susţinere online, care, în ciuda eficacităţii indiscutabil superioare celei faţă în faţă, ne privează, totuşi, de avantajele sociale ale acesteia din urmă. Mă bucur, deoarece am aflat multe lucruri cu adevărat interesante din această succintă, totuşi, istorie a (sălii de) cinematograf din oraşele aflate pe teritoriul actual al României. În 1999, revista Arhitectura a dedicat un număr dedicat relaţiei dintre arhitectură şi film şi îmi amintesc de realizarea lui de către doamna Mariana Celac cu contribuţii notabile; merita o menţiune aparte, cred, deşi doctorandul scrie că a urmărit întreaga colecţie a revistei,, care, notează dânsul, se suprapune peste istoria cinematografului însuşi; tot un număr a dedicat cinema-ului şi revista Secolul 20, care, de asemenea, merita consultat, chiar dacă nu sunt referinţe explicite la arhitectura sălii de proiecţie.

Autorul prezintă în teză, foarte elocvent, motivele opţiunii pentru această temă, care pare a fi survenit încă din perioada unui stagiu francez; sunt convins că nu puţin a contribuit şi prezenţa, în cinematografe clujene, a TIFF-ului, cu alte cuvinte, imediateţea temei în urbea d-sale. De asemenea, sensibilitatea fiind creată, sigur că dispariţia sălii de cinema independentă, spre care pare că se îndreaptă tendinţa actuală din România, nu avea cum să îl lase indiferent şi iată statisticile, care sunt prezente în teză, care arată un raport de 1/10 între câte săli mai sunt acum şi câte erau în 1990, luat ca referinţă politică, mă gândesc (schimbare de regim politic), mai degrabă decât ca an de maximum, care ar fi greu de definit. De altfel, cred că tema politică ar fi meritat mai multă atenţie, atunci când discutăm despre cinematografie în România, mai cu seamă în perioada de după 1947, pentru că, la fel ca în URSS, filmul şi figura sa fizică (respectiv caravana cinematografică) au reprezentat un pilon de bază al propagandei comuniste; la o scară mult mai redusă, o făceau deja din anii '30, jurnalul de actualităţi fiind, mai mult decât presa, modul de pătrundere în mase a mesajului politic al regimurilor de autoritate carlist, legionar şi antonescian. Un studiu asupra proiectelor de sistematizare rurală pornite sub Carol II ne arată prezenţa căminului comunal în ceva de tipul unei agora a noilor centre de comună; or, căminul cultural era util în primul rând şi cel mai frecvent drept cinematograf sătesc, drept dovadă stând gândirea sa cu cameră de proiecţie şi ecran. În acest sens, cred că se putea dedica un minimum de interpretare (şi) căminului cultural sătesc, a cărui (re)apariţie, după 1965, avea ca scop prim tocmai stabilirea unui punct fix pentru proiecţiile de film la sat: caravanele cinematografice veneau, dar nu mai proiectau pe zidurile şcolilor, ci înăuntrul unei clădiri de oarecare demnitate, în contextul arhitecturii rurale oficiale.

Că era vorba despre combustie propagandistică o dovedesc şi cinematografele construite la Bucureşti în 1953, pentru Festivalul internaţional al tineretului din vară, un soi de carnaval comunist, a cărui asumare de către România a făcut ca arhitectura stalinistă, la noi, să se ridice preponderent după moartea lui Stalin (martie 1953), adică opera, două cinematografe şi cartierele Ho şi Min şi, respectiv, Bucureştii Noi, precum şi stadionul zis al Republicii (actualmente caraghios redenumită National Arena, după un proiect de Meinhard von Gerkhan). Înfrăţirea între popoare, azi, e Teatrul Masca şi celălalt, din Drumul Sării, devenise restaurant / club. Alte exemple de cinematografe din anii '50 şi '60 se ruinează astăzi în ţară, precum se poate vedea la Sinaia, chiar în centrul oraşului, dar şi la Tulcea, unde Popular şi 7 Noiembrie, locuri ale memoriei pentru adolescenţa proprie, nu mai subzistă nici fizic (în anii '80 s-a mai construit, totuşi, un cinematograf îndărătul unui front de blocuri adiacent pieţei civice, azi abandonat cu totul). Merită menţionată folosirea, în cazuri deosebite, drept cinematografe, chiar şi a sălilor mari ale caselor de cultură construite în anii '60-'80, întâi independente, apoi în angrenajele aşa ziselor noi centre civice (prima a fost cea independentă, de la Suceava, a lui Nicolae Porumbescu şi tot a lui ultima, cea de la Satu Mare, parte din flamboyantul ultim centru civic al regimului Ceauşescu în afara Bucureştilor).

Mi-am permis acest scurt excurs în relaţia dintre cinematografie şi propaganda regimurilor totalitare din România tocmai pentru că autorul însuşi oferă câteva semnale că o intuieşte, între care o notă cu privire la numele propriului oraş, Cluj-Napoca. Or, acest filon merita nuanţat, măcar în titlu: cinematografele transilvănene, bănăţene şi bucovinene dinainte de 1918 nu erau tocmai parte din entitatea statală numită România, în schimb nu auzim multe despre cele basarabene interbelice, sau cernăuţene.

În afara acestor mici observaţii mai degrabă de nuanţă decât de fond, am apreciat structurarea coerentă a materialului didactic bogat, organizarea istorică şi pe regiuni a acestuia, de la proiecţiile cinematografice ale lui Claymoor, la doar şase luni după primele, cele de la Paris şi înaintea celor din SUA, până la multiplexurile de astăzi, imaxuri, experienţe de realitate virtuală şi alte avataruri ale lumii cinematografice pe plaiurile mioritice. Am apreciat expozeul introductiv, explicaţiile clare despre metodologie (mergeau şi nişte keywords / concepte definite), legătura cu arhitectura teatrului (mai precis, cu una dintre ipostazele relaţiei sală-scenă, dictată, în cinematograf, de unidirecţionalitatea proiecţiei filmice). Am revizitat, împreună cu autorul, exemple de Art Deco, stilul cinematografic prin excelenţă.

Ce e de făcut, se întreabă şi ne întreabă doctorandul, spre final? Pare de la sine înţeles că sălile de cinematograf pot şi trebuie să fie restaurate, dar în vederea cărei alte utilizări? Casino-ul din Băile Govora, de pildă, cu sală de spectacole şi cinema, s-a restaurat recent şi stă gol. Mărturisesc că nu ştiu răspunsul la această întrebare, mai cu seamă în / după pandemia aceasta sau altele şi după fuziunea dintre digital şi cinema, care schimbă deja în profunzime însăşi natura artei filmului, dacă va mai fi artă, dacă va mai fi exclusiv bi- sau tri-dimensională, sau imersivă prin realitate virtuală sau realitate augmentată, sau...

În fine, e loc de mult studiu aici, mai ales că arhitectura unui IMAX e complet diferită de cea a cinematografelor de odinioară. Pe cât şi-a propus, teza duce cu onestitate materialul expus şi interpretat către o concluzie finală pe care o putem asuma şi pe baza căreia se pot continua cercetări, ale autorului sau ale altor cercetători.