Uneori cei dispăruţi continuă să aibă glas.
Fiecare cuvinţel e rostit cu gura lor de cineva care nu mai e.
Nu e nimic grav. Nici măcar nu e nevoie de chestiuni neplăcute, de imagini morbide
De vreo slujbă ceva.
Unii morţi sunt simpatici, surâzători, spun bancuri. Au chiar o anumită frenezie. Au memorie bună.
Depinde şi ce i-a ucis.
Peste un accident se trece mai repede decât peste o crimă cu premeditare.
Unii mor de boală, alţii de oboseală sau crapă pur şi simplu de necaz.
Şi ăia au un haz nebun.
O minciună poate otrăvi multe. Iar unii mincinoşi sunt atât de abili încât nici ei nu mai ştiu pe unde e adevărul.
Sunt prinşi în plasa propriei închipuiri şi aleargă înfăşuraţi în ea ca într-o piele largă şi încăpătoare
Unii criminali nici nu ştiu că ucid, se gândesc doar că prin plămânii lor respiră furtuna
Că din degetele lor ţâşnesc fulgere
Că dintre coastele lor se stârneşte un cutremur
Unii îşi ascut în linişte cuţitele ca într-un ritual
Imaginându-şi că bat toaca sau că fac muzică
Iar adormiţii şi răniţii şi pierduţii lor
Continuă să îi însoţească în gânduri
Ca nişte câini credincioşi
Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat
***
Acum sunt toată a ta.
Stau în centrul lumii şi al timpului, văd totul, înţeleg totul.
Copiii aleargă şi chiuie pe câmpul în care mi-am rostit incantaţiile
Vântul dezmiardă ciulinii
Stuful devine albăstriu când se spulberă norii după ploaie.
Nu s-a schimbat nimic.
Sticla de parfum e încă aproape plină.
Rochia de catifea e intactă pe umeraşul ei.
Secretele sunt îngropate în pământul făgăduinţei
Cărţile par să doarmă.
Bijuteriile, veiozele şi mobilele alunecă în timp
Unele ajung în copilărie
Vietăţi vaporoase aruncă umbre pe podea.
E linişte.
Toate sunt la locul lor.
Şi nimic nu mai e al meu.
Dimineţile trec ca nişte trenuri printr-o altă viaţă