Seara ne proptim într-o fereastră, fiecare în singurătatea lui
Privim în gol.
El îşi aprinde ţigara pe balcon. E unul cu vedere la cimitir. Face mereu bancuri pe tema asta.
Când erau mici copiii îi spuneau surorii lui că e vampir pentru că nu suporta lumina soarelui.
Ieşeau doar noaptea. El o învăţa să scrie şi să citească.
Undeva ascunsă în podea e o gaură neagă
Îi simt prezenţa în casă, mai ales în zilele însorite
În fiecare casă locuită e câte una
Uneori se ascunde în ziduri
Sau în fundul dulapurilor
Mă uit prelung în golul dintre vârste
În golul dintre spaimă şi dorinţă
Resturile de viaţa din amintire îmi umplu geamurile de rouă
Avea doar patru ani când a înţeles că nu va putea avea o viaţă a lui.
Diagnosticul surorii era irevocabil.
Reflexele mele au rămas aceleaşi
Cuvintele sunt neschimbate
Uneori îmi surprind în colţul gurii un zâmbet care seamănă leit cu al meu cel adevărat
În adolescenţă alerga pe acoperişuri îşi dădea drumul în gol
Şi făcea dansuri de stradă, din acelea în care îţi rupi gâtul, pe asfalt.
Mă întreţin cu golul dintre palmele cu care ne-am atins
Ai răbdare îmi spunea, când îl trezeam în toiul nopţii că vreau să mor
Ai răbdare
O să fie bine
În câteva zile te vei aşeza într-un alt fel de gol, mai blând, mai calm
Asta e singura lume pe care o avem
Sora mea n-are degete şi cântă, râde la televizor, o îmbracă mama
Trebuie să îi spăl cada, să-i duc la gură cana cu apă
Înţelege, frumoaso, că între noi nu sunt doar oraşe îmbâcsite,
câmpii jefuite, ape otrăvite, priviri piezişe, maldăre de gunoi
drumuri pierdute, chei ruginite
puşcării
arestări nocturne
mai sunt şi o mulţime de lucruri neînsemnate, nu tocmai fericite, care menţin prăpăstiile intacte
Trebuie să răbdam
Stăm chirciţi amândoi în golul dintre furie şi tandreţe
Uneori se strecoară printre crăpăturile durerii câte un firicel de lumină
Nu îmi mai amintesc limpede nici un gust, nici un miros, nici bucuria nici cruzimea
Doar cuvintele în care le-am îmbrăcat
Gesturile cu care le-am apărat de frig şi de arşiţă
de batjocura celor care s-au repezit să-mi prezică o soartă mai bună
Am învăţat pe de rost ce am simţit
Am memorat cadru cu cadru cele întâmplate
Le derulez în minte cu încetinitorul
În această singură lume pe care o avem
Puii de câine şi de pisică sunt aruncaţi în apă clocotită
Copiii mor de dizenterie, se hrănesc cu ce aruncă alţii
A reuşit să ţină în viaţă o fiinţă al cărei chip e prea desfigurat de boală ca să mai ştie cum arată.
Şi el o poartă în sânge, dar nu s-a declanşat.
Uneori o visez întreagă, îi văd faţa pe care nu i-o ştie nimeni. E frumoasă.
Ne-am născut amândoi cu credinţa că doar frumuseţea contează.
Frumuseţea caselor care se prăbuşesc în taină, scoţând
Frumuseţea dorinţei muribunde
Frumuseţea glasurilor care inundă strada la ora când se deschid brutăriile
Frumuseţea florilor şi femeilor şi animalelor şi dimineţilor
Care se stinge neprivită, nedorită, neştiută
Îmi amintesc de-a fir a păr ziua în care mi-a zis că sexul meu e un "gol" ca să îşi uşureze sufletul.
Îmi amintesc ce am gândit despre fiecare stare prăbuşită în gol
Ţiganca de pe faleză îmi dă un trandafir, îi lasă ultimele 8 lire
Îi cumpăr eu ţigări, îmi iau un vin îl beau singură
Ne căţărăm pe deal să ne holbăm la stele cu luneta
fac piruete râde
Noaptea se lasă peste creştete ca o dezmierdare
Totul e negru în înăuntru şi în afară, un negru bun şi ocrotitor
"Tu eşti întunericul meu, Tuor"
Ne întindem pe spate, ne dezvelim piepturile, să-şi lase în ele toţi damnaţii armele şi dragostea
Să murim împreună
În mine creşte golul ca o plantă exotică
Mă lupt cu oroarea că aş putea să mor fără să îmi mai atingă sânii
Pomenesc tot ce nu mai simt ca într-un ritual bisericesc în care se spun numele morţilor
Se văd încă semnele pe care durerea ni le-a brăzdat în carne
Unindu-ne pentru totdeauna
Privesc în golul zilelor care ne-au mai rămas
Nu le mai ţin socoteala
Îmi spun: asta e ora la care îşi pregăteşte ceaiul
Nici măcar nu ştiu dacă e în viaţă. Mi-l imaginez făcând flotări pe întuneric.
Şi eu mă trezesc brusc în toiul nopţii şi trag de greutăţi.
Trebuie să ne menţinem în formă.
E nevoie de ritualuri. E ca şi cum am fi împreună.
Ai răbdare îl aud spunându-mi în gând. Îşi aprinde ţigara
O să fie bine
Lumea se împuţinează... dispar tramvaie... dispar cafenele
Dispar oameni
Şi nu mai ştie nimeni de ele
Mai e un gol şi peste capetele noastre
Şi acela înfulecă la grămadă minarete, furculiţe, ceasuri, suflete şi gunoiul lor
În cele din urmă vom rămâne doar noi doi
O sa vezi, va fi bine, ne vor îngropa împreună
O să alegi tu ţărmul, marea, copacul care se va hrăni cu trupurile noastre
Ne ţinem răsuflarea în golul dintre bătăile inimii
Viaţa va continua
Vor fi alţii, la fel de frumoşi
Va fi bine
Lumea dispare încet încet cu câmpiile ei jefuite
Cu drumurile ei pierdute
Cu cheile ei ruginite
Noi rămânem aceiaşi
Dansăm lipit în golul din adâncul aşteptării