Andreea Vulpe: Sandra, ţi-ai dat examenul de licenţă anul trecut, şi ştim cât de greu e pentru un absolvent să-şi găsească de lucru. Cum e pentru tine?
Sandra Ducuţă: Mă simt foarte norocoasă. Cred că e cineva, acolo sus, care mă iubeşte şi căruia îi mulţumesc în fiecare seară, fiindcă am avut deja norocul să lucrez mult, încă din facultate, numai cu oameni minunaţi şi numai roluri frumoase: la TNB, în Class, şi la TDR, în Despre tandreţe - amândouă în regia lui Felix Alexa, la UNTEATRU în Yonkers, al dumneavoastră, şi în Pelicanul, regizat de Florin Liţă. Refugiul de la Odeon nu se mai joacă, din păcate, şi nici Viaţa plicticoasă şi preaplină a visătorului François, regizate de Horia Suru la Excelsior, dar proiectele continuă să apară, de parcă, nu ştiu, mă ia cineva şi mă pune în locul potrivit, la momentul potrivit.
A.V.: Cum ai ajuns să fii atât de solicitată încă din studenţie?
S.D.: Toate lucrurile minunate care mi s-au întâmplat au venit de nicăieri. Mereu. Am primit un telefon de la Teatrul Odeon, în clasa a XII-a, în care cineva spunea că mă cheamă la un casting. Am crezut că e o farsă, o glumă proastă, pentru că nu înţelegeam de unde până unde Horia Suru m-ar chema pe mine, o liceană.
A.V.: Doar câteva luni mai târziu, în anul I, te-ai învoit de la cursuri ca să filmezi într-o producţie japoneză. O nouă farsă?
S.D.: Da, nu mi-a venit să cred când m-a chemat Domnica (Cârciumaru). Suna SF: Tokyo Vampire Hotel, Sion Sono, regizor japonez, film horror... Ce să caut eu, cu faţa mea de copil, într-un film horror? M-am dus la casting sigură că n-o să-l iau.
A.V.: Ţi-a fost greu să joci un personaj fantastic, o vampiroaică?
S.D.: Nu, pentru că totul era fantastic acolo, la filmări. Şi echipa. Toţi mi se păreau alien. Nu oboseau niciodată, deşi filmau de dimineaţă, de la ora 7, până a doua zi, la 4 - 5 dimineaţa, dormeau o oră - două, apoi erau fresh din nou şi lucrau cu aceeaşi mare plăcere. Iar raporturile dintre oameni erau cu totul altfel decât suntem noi obişnuiţi. Nu existau niciun fel de divergenţe între ei şi erau... prietenoşi e puţin spus.
A.V.: După ce ai terminat filmările te-au invitat în Japonia. La asta te referi?
S.D.: Şi la asta. M-au chemat la un workshop pentru un nou episod, chiar de ziua mea. Coincidenţă, am zis. Dar deodată au oprit totul pe platou, regizorul a venit cu un tort, mi-au cântat "La mulţi ani", actriţele mi-au dat câte un cadou şi... m-au făcut să mă simt de parcă făceam parte din familia lor. Iar regizorul a avut foarte mare grijă să fiu mereu însoţită de o tipă care ştia engleza şi care m-a plimbat prin Tokyo, mi-a arătat toate minunăţiile, m-a dus să mănânc cel mai bun Sushi. Au foarte multă grijă şi atenţie pentru fiecare.
A.V.: Şi probabil au fost foarte mulţumiţi de ceea ce ai făcut, dacă ţi-au prelungit rolul.
S.D.: Da, regizorul era foarte bucuros că înţelegeam repede ce voia şi nu aveam nevoie de mai mult de două duble. Aşa că inventa lucruri noi de făcut, fiindcă terminasem treaba foarte repede şi ne încadrasem în timp.
A.V.: Ţi-a plăcut să fii vampiroaică?
S.D.: Da, foarte tare. Nu eram doar vampiroaică, eram şefa vampirilor, dar cea mai drăguţă persoană din lume, până la proba contrarie (râde). Un contrapunct foarte puternic, care mi-a permis să mă joc foarte mult.
A.V.: Filmul românesc crezi că ţi-ar permite joaca asta?
S.D.: Da, dar altfel. Interior. Aş vrea să învăţ de la filmul românesc această artă de a transmite foarte mult prin detalii foarte mici. Spre deosebire de filmul japonez, unde totul e foarte expansiv, la noi lucrurile sunt mult mai fine. Şi cred că, jucând aici, aş reuşi să mă eliberez definitiv de teama că nu mă fac înţeleasă, că nu se vede ce simt. Aş vrea mult să mă dezvolt în sensul ăsta, pentru că filmul românesc m-a convins că puţin e de ajuns şi e frumos.
A.V.: Deşi, după ce în studenţie te-ai lăsat cunoscută mai ales în dimensiunea ta matur-feminină, m-a surprins uşurinţa cu care ai intrat în dimensiunea copilăroasă a rolurilor de licenţă - Laura, din Menajeria de sticlă şi Corie, din Desculţ în parc -, tot am simţit că forţez limitele, când ţi-am propus să joci un băiat de 13 ani, în Yonkers. Tu, însă, l-ai "biruit". Cum reuşeşti să treci cu atâta dezinvoltură de la femeia matură, la copilă şi băieţoi?
S.D.: Acasă, în mediul meu safe, ca să zic aşa, sunt foarte copilăroasă, dar copil-femeie. Arty din Yonkers m-a obligat să-mi accept latura băieţoasă, pe care o aveam cândva, când numai cu băieţii mă jucam - singura fată din gaşca mare de băieţi din cartier. Aşa că m-am dus înapoi în timp, în spatele blocului, unde băteam mingea. M-am dus până la capăt, de teamă să nu par o impostoare, fiindcă publicul urma să fie la câţiva centimetri distanţă şi nu mă gândeam decât că ochii, mâinile, un gest mai feminin, ceva o să mă dea de gol că sunt femeie, la un moment dat.
A.V.: Încă n-ai păţit-o, ba chiar au fost spectatori care au venit să mă întrebe cine e băieţelul ăsta care reuşeşte, la vârsta lui, să joace aşa de bine. Dar tot nu mi-ai spus cum ai reuşit să faci să dispară femeia din tine.
S.D.: M-am dus dincolo de om. Fiindcă sunt foarte curioasă, îmi place mult să urmăresc documentare cu animale. Pentru Arty am studiat specii la care femela şi masculul sunt asemănători - ca la pinguin, unde bărbatul devine cloşcă, la un moment dat - încercând să găsesc comportamentul comun. Şi am mai încercat să iau părţile mele feminine şi să le pun în oglindă cu cele masculine, să văd dacă găsesc elemente care se pliază unul pe altul. Aşa am reînviat toată băieţeala pe care o aveam pe vremea când mă băteam cu colegii prin toaletele şcolii şi am reuşit să regăsesc latura asta, pe care nici măcar părinţii nu au aflat vreodată că o am, fiindcă mamele băieţilor n-au venit niciodată la noi acasă să se plângă de mine (râde).
A.V.: Deci am intuit bine, de fapt eşti, aşa cum spune Louie, din Yonkers, un mic buldog.
S.D.: Da, sunt un pic, dar m-am gândit şi la ce ar fi preluat Arty de la mama lui, dintre cei doi fraţi el fiind mai apropiat de ea. Aşa că am început să observ băieţi care sunt foarte ataşaţi de mamele lor, am căutat trăsăturile specifice care apar în comportamentul lor din cauza asta, şi am primit multe, multe răspunsuri. De la ei şi de la animăluţe. Ah, şi de la Jack. Jack şi vrejul de fasole, primul spectacol pe care l-am văzut, în care pe Jack îl juca o fată. Nu-mi mai amintesc nimic din el, fiindcă m-am uitat tot timpul doar la ea, ca să-mi dau seama cum face. Şi la copiii din sală, să văd dacă şi-au dat seama că e fată.
A.V.: Cea mai plăcută surpriză am avut-o când un coleg de breaslă, cu ochi de vultur, m-a întrebat cine-i puştiul şi dacă e student.
S.D.: Da, şi pentru mine confirmarea că am reuşit să nu fiu o impostoare a venit tot de la colegi, la scurt timp după ce mă văzuseră în Cock, unde jucam o femeie senzuală, care îşi doreşte să devină mamă. Eram sigură că ei o să-mi descopere scăpări. Dar mi-au spus că au ajuns să le vâneze - pentru că nu mai recunoşteau nimic din gesturile mele, pe care le ştiau - şi că n-au reuşit. Nu m-au prins (râde).
A.V.: Yonkers. Premieră. Peste 5 minute începe, iar tu nu eşti la cabine, mă ajuţi să aranjez ultimele detalii ale spaţiului. Cum reuşeşti sa te concentrezi atât de bine într-un timp atât de scurt?
S.D.: Nu pot să stau singură într-un colţişor şi s-aştept clipa cea mare. Îmi place să fiu cât mai aproape de concret tot timpul. Concentrarea, pentru mine, e clipa aia când mă uit în ochii partenerului şi am încredere că e cu mine şi că împreună o să facem ceva frumos. Restul redescopăr în scenă.
A.V.: În facultate, ai lucrat scena Petruchio şi Katharina, în care anumite corelaţii, între exprimarea metaforică a intenţiei şi acţiunea fizică pe care o sugerează, sunt greu de făcut şi sunt, în general, "ajutate" de profesor, dar tu le-ai descoperit singură. De unde abilitatea asta?
S.D.: De la puzzle, cred. Şi acum am acasă un puzzle de 15.000 de piese, pe care sper să le pun cap la cap, dar când eram mică, mama avea unul cu un tigru. Eu stăteam într-un colţ, trăgeam cu ochiul, şi-mi plăcea să mă simt aşa, ca un fel de mic Michael Scofield, din Prison Break, care vede cum se îmbină lucrurile şi cum or să pice dacă scoţi un şurub anume...
A.V.: Am înţeles, introducem puzzle-ul în programă.
S.D.: Şi mai vine şi de la matematică. Care m-a pasionat. În clasa I, tata mi-a dat o culegere, fără să-mi spună care sunt exerciţiile pentru vârsta mea, şi m-a lăsat să-mi bat capul. Stăteam ore în şir cu câte o problemă, până reuşeam să găsesc rezolvarea corectă, care mă ducea la rezultatul pe care îl văzusem la sfârşitul culegerii. Asta îmi plăcea cel mai mult, să descopăr care-i structura, ca să înţeleg de ce e rezultatul ăla. Adică îmi plăcea foarte mult să-mi pun şi să pun întrebări - cred că v-am înnebunit cu ele în facultate.
A.V.: Încă mai cred că sunt întreagă la minte, aşa că n-ai reuşit. Dar, dacă ai pus atâtea întrebări, înseamnă că ai şi foarte multe răspunsuri. Care e întrebarea la care mi-ai răspunde "Nu ştiu"?
S.D.: ... Nu ştiu (râde).
A.V.: Ce culoare îţi place ştii?
S.D.: Nu. Nu ştiu. Orice implică o alegere, nu ştiu. Trec printr-o etapă în care mă bucur de tot ce e relativ şi resping tot ce e radical. Şi îmi place asta. Îmi amintesc că, în facultate, doamna Raluca Rusu Diţă mă tot îndemna să-mi dau voie să nu ştiu, iar eu nu reuşeam. Între timp, mi-am dat seama că e mai frumos aşa, să te laşi surprinsă, să descoperi lucruri noi. Cred că se potriveşte mai bine cu curiozitatea mea nativă.
A.V.: Au trecut doar câteva luni de când nu ne-am văzut şi descopăr o altă Sandra. Ţi s-a întâmplat ceva?
S.D.: Da, pandemia. Izolarea. Am găsit o linişte în care mi-am dat seama că pot să mă împac cu mine, să mă calmez şi să nu mai am atâtea aşteptări de la mine, la nivelul cărora să mă chinui să mă ridic. Să fac cât pot eu în momentul respectiv, fără să mă mai gândesc atâta la rezultat. Adică să învăţ uşor-uşor să trăiesc în clipa prezentă, ceea ce, teoretic, pare foarte simplu, dar practic e foarte greu de atins. Fiindcă e foarte greu să nu-ţi faci griji pentru ce o să fie sau pentru ce a fost cândva. Dar trebuie să încerc, pentru că grijile astea, care nu sunt altceva decât rezultatul dorinţei de a fi mereu la nivelul aşteptărilor create de trecut sau care privesc viitorul, omoară tot farmecul căutării din clipa prezentă.
A.V.: Eram gata să-ţi pun întrebări legate de viitorul tău, dar m-ai dezarmat. Aşa că rămânem în prezent. Ce ţi-ai dori să ţi se întâmple acum, azi?
S.D.: Mă păcăliţi. Bine, intru în joc. Îmi doresc foarte tare să încep să joc într-un film. Azi. Nu mâine. Să reluăm spectacolele, în teatre, şi repetiţiile, tot azi, că ziua e lungă. Şi să dezvolt, în fiecare clipă de azi, ceea ce am început să descopăr ţinând traininguri şi lucrând cu copiii.
A.V.: De când ai început să lucrezi cu copii? Şi unde?
S.D.: La diverse workshopuri am lucrat încă din facultate, dar în mod constant, susţinut, de o jumătate de an, de când am făcut, împreună cu Anghel (Andrei), Şcoala de actorie RealAct. Copilului din mine îi place să fie în preajma copiilor. Printre ei nu mai simt că am 1,52 m (râde). În plus, fiindcă îmi dau seama că asta o să joc mulţi ani de acum încolo, copii, pentru mine ei sunt şi un foarte bun material de studiu. Aşa că trebuie să fiu mereu prin preajma lor, să văd ce se mai întâmplă, ce se mai schimbă, ca să nu-mi scape ceva (râde).
A.V.: Şi, ca să rămânem tot în prezent: care e gândul care nu-ţi dă pace din clipa în care ai aflat că eşti nominalizată la 10 pentru Film?
S.D.: Că oamenii s-au gândit la mine. Asta mă bucură cel mai mult. Că mă ştiu şi că s-au gândit la mine.
A.V.: Hai să zicem că azi e prima ta zi la TIFF 2020. Ce se întâmplă?
S.D.: Vă rog să nu-mi mai puneţi întrebări, pentru că trebuie să fiu atentă în foarte multe direcţii: tocmai învăţ cele mai importante lucruri despre casting, în timp ce mă pregătesc să mă întâlnesc cu foarte mulţi oameni din domeniu, din experienţele cărora vreau să învăţ, iar în sălile de alături se pregătesc cele mai interesante workshopuri. Şi toate doar ca să am eu o experienţă unică, în urma căreia niciun regizor de film nu poate să-mi reziste: mă vede la casting şi zice "Ea e, pe ea o vreau în rolul principal." Glumesc. Pe jumătate (râde).
A.V.: Cum te-ai caracteriza în 5 cuvinte?
S.D.: Nu ştiu să mă caracterizez. (râde).
A.V.: De ce te-ar alege un regizor pe tine, şi nu pe altcineva?
S.D.: Pentru că pot să fiu şi femeie, şi copil, şi băiat, şi tot ce vreau eu, pentru că sunt sinceră - ce mi-e-n guşă şi-n căpusă, pentru că fac actorie cu toată dedicarea şi cu toată fiinţa mea şi pentru că sunt mică. (râde) Ah, şi pentru că, dacă nu mă ia, încep să plâng - dacă e nevoie. (râde)
A.V.: Adevărul e că plângi pe scenă cu o uşurinţă nemaivăzută. Cum reuşeşti?
S.D.: Nu ştiu. (râde) Dar cred că mă abţin prea tare în viaţa de zi cu zi.
A.V.: Gata, n-ai să mai poţi spune "nu ştiu", pentru că ştii că ştiu că ştii că există un rol pe care vrei neapărat să-l faci. Poţi să-mi spui şi de ce?
S.D.: Da, există, foarte multe. (râde) Dar mai ales Lady Macbeth. La ea vă refereaţi, nu? Fiindcă simt că e acolo ceva din mine pe care nu ştiu cum altfel să-l scot la suprafaţă: o putere şi o vulnerabilitate la fel de mari, care par să se bată cap în cap. E un paradox permanent, aşa cum sunt şi eu.
A.V.: O dimensiune a ta pe care regizorii nu au descoperit-o încă?
S.D.: Cinismul. Şi sarcasmul. Sunt o viperă. (râde) Dar să nu mă spuneţi.
A.V.: De ce?
S.D.: Şi-aşa mulţi nu mă suportă. Dacă ar mai vedea şi asta, unde aş ajunge? Singură, într-un colţ. (râde)
A.V.: Pari un om extrem de civilizat, iar filmul românesc oglindeşte o lume despre care nu s-ar putea spune acelaşi lucru.
S.D.: Nici despre cartierul în care am crescut eu, Drumul Taberei, (râde) care m-a călit să ţin piept găştilor de băieţi îmbuibaţi cu produse din magazinele de etnobotanice care tocmai apăruseră.
A.V.: Ce ştii să faci?
S.D.: Să joc, să cânt, am făcut şi dans, coregrafie, îmi place să fac fotografii, şi când am timp şi răbdare îmi place să fac schiţe, nu să pictez, doar să schiţez, să fac conturul lucrurilor. Cu umbre. (râde) N-am învăţat încă să fac jonglerii şi nici să merg pe catalige, deşi mi-ar plăcea să văd cum arată lumea de sus. (râde) Dar vreau neapărat să învăţ să cânt la un instrument. Îmi pare tare rău că nu am apucat încă s-o fac.
A.V.: Ai un model în actorie?
S.D.: Până acum credeam că da. Am urmărit-o pe Meryl Streep în toate filmele - pe care nici măcar nu le vedeam, pentru că mă uitam doar la ce face ea. Aşa păţesc şi la spectacole. Rareori mă prinde vreunul atât de tare încât să urmăresc povestea. Dar în momentul de faţă nu mai vreau să fiu Meryl Streep. (râde) Admir şi stimez actori care mă uimesc de fiecare dată, cum ar fi doamna Mariana Mihuţ şi domnul Victor Rebengiuc, care pentru mine sunt ca într-un glob de sticlă. I-aş pune aşa, pe noptieră, într-un globuleţ cu zăpadă, să mă uit la ei non stop.
A.V.: Şi din noile generaţii, sunt actriţe care te inspiră?
S.D.: Da, multe. Prima la care mă gândesc, nu ştiu de ce, e Iulia Samson. Şi Florina Gleznea, Cristina Juncu, pe care o apreciez extraordinar de mult, pentru că face de toate, e actor, compune muzică, cântă la mai multe instrumente..., şi Vicky Răileanu, Diana Cavaliotti, multe. Mă simt prost că nu pot să le spun pe toate.
A.V.: Ştiu că ai făcut teatru încă din liceu, în trupa AS, de la Lazăr, erai hotărâtă să dai la actorie?
S.D.: Da, până pe la sfârşitul clasei a XI-a, când am avut momentul meu de "maturitate" şi m-am gândit, pentru prima oară, dacă n-ar fi mai bine, totuşi, să-i ascult pe ai mei şi să-mi aleg o meserie "serioasă". Cred că ei au sperat până în ultima clipă să mă fac medic.
A.V.: De ce nu matematician?
S.D.: Pentru că doctorul care mi-a salvat viaţa când eram mică, devenise idolul meu. Aşa că mă lăudam la toată lumea că mă fac doctoriţă, iar el mă lua în biroul lui plin de cărţi şi îmi spunea "Vezi biblioteca asta? Dacă vrei să te faci doctoriţă, pe toată trebuie să o citeşti!" şi eu ziceam că da, aşa o să fac, o să citesc, promit că o să citesc! Dar când mergeam la bunici, care aveau şi ei o bibliotecă plină, cărţile mi se păreau aşa prăfuite că nu-mi venea să m-ating de ele. Până la urmă am început să citesc, totuşi, printr-a VIII-a, şi mai ales în liceu, dar numai lucruri care nu aveau nicio legătură cu medicina. (râde)
A.V.: Romane?
S.D.: Nu, când am luat contact cu logica, filozofia, şi am dat de Nietzsche, Kant, a început să-mi placă. Citeam tot ce găseam prin bibliotecă, pentru că îmi plăcea să fac comparaţii.
A.V.: Cu ce?
S.D.: Cu tot. Între ei, dar mai ales cu viaţa, cu mine. Citeam despre dorinţa omului de a se simţi superior celorlalţi şi îmi spuneam că eu nu vreau să fac asta, şi până la urmă toată lumea zicea că asta fac, că mă implic în toate fiindcă vreau să fac pe deşteapta, aşa că nu mai ştiam ce să cred despre mine şi ce vreau să fac cu viaţa mea.
A.V.: Crezi că te-au zăpăcit lecturile?
S.D.: Puţin. Dar nu m-au doborât, fiindcă aveam o bază solidă: cartea copilăriei mele, Căpitan la 15 ani, de Jules Verne. Singura pe care n-am putut s-o las din mână, că pe restul le mai flenduream, aşa. Cred că m-am regăsit cu totul în călătoria copilului care vrea să devină mare.
A.V.: Ea te-a ajutat să depăşeşti momentul nebulos?
S.D.: Nu, glumeam. Castingul de la Odeon, pe care l-am luat, când eram în clasa a XII-a.
A.V.: Rolul de la Odeon te-a hotărât să dai la actorie?
S.D.: Nu, ştiu clar că asta mi-am dorit de când eram mică, fiindcă mă uit la filmările de când aveam doi ani, când spuneam într-una poezii şi cântam şi-mi plăcea să fie camera doar pe mine, iar dacă o întorcea tata spre altcineva avea de furcă cu mine. Şi de-asta le zic alor mei: cum vă miraţi că am ajuns să fac actorie când, uite aici, era clar de când aveam doi ani.
A.V.: Să înţeleg că nehotărârea din liceu a existat şi pentru că ai tăi te-ar fi dorit "doctoriţă"?
S.D.: Şi pentru că nu ştiu dacă sunt de ajuns, cumva. Uneori mă simt atât de nefolositoare, în toată imensitatea asta care se desfăşoară în jurul meu. Eu fiind şi mică, stăteam aşa şi mă gândeam că sunt atât de mică, în toată chestia asta atât de mare...
A.V.: Totuşi, te-ai aventurat în lumea asta mare cu foarte mult curaj, dacă mă gândesc fie şi numai la examenul tău de admitere la facultate. Care a fost gândul cel bun, care a biruit?
S.D.: Că esenţele tari sunt în sticluţe mici. Şi dorinţa de a fi de folos oamenilor. Iar acum, de când lucrez şi cu copiii, am început să simt că pot să ofer şi altora ceva din ceea ce mă împlineşte pe mine. Când văd copii care erau foarte turbulenţi că se liniştesc, încep să-şi facă temele singuri, să prefere să aducă bucurie în loc să necăjească, simt că pot şi eu, micuţă cum sunt, să-i ajut pe cei mici să crească.
A.V.: Şi pe cei mari, aş spune eu, după ce am văzut recunoştinţa cu care vin să te felicite după spectacol.
S.D.: Da, asta-i bucuria cea mai mare, să-i fac şi pe alţii fericiţi, pe spectatori. Dintotdeauna mi-am dorit să am o casă în care să vin după spectacol cu colegii. Acum, după ce am renovat, îmi vine să-i invit şi pe spectatori. (râde)
A.V.: Cum şi unde stai tu în suc propriu?
S.D.: În cadă. Şi joc câte un spectacol aproape în fiecare seară. Am acolo un mini one woman show, de fiecare dată când îmi imaginez ce aş putea să joc şi cum ar fi dacă ar fi; îmi fac scenarii întregi, îmi imaginez mici scene posibile pentru diverse personalităţi ale mele, şi vorbesc cu mine - îmi pun întrebări, îmi dau câte o palmă şi îmi zic "Mai linişteşte-te!". E cel mai bun moment din zi. De asta nici nu pot să fac duş. Fiindcă trebuie să stau cel puţin o oră în baie.
A.V.: Când te simţi foarte vulnerabilă?
S.D.: Ah, aproape zilnic, dar nu las să se vadă. Au şi ceilalţi destule pe cap.
A.V.: Ce nu o să te plictiseşti niciodată să faci?
S.D.: Să joc. Să mă joc.
Sandra Ducuţă
Data naşterii: 22 decembrie 1997
A absolvit actorie la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică "I. L. Caragiale" Bucureşti, clasa Conf. Univ. Dr. Andreea Vulpe, în 2019.
A debutat încă din liceu, în 2016, la Teatrul Odeon, în spectacolul Refugiul, regizat de Horia Suru, iar ca profesionist în 2019, în spectacolul Yonkers, regizat de Andreea Vulpe, coproducţie UNTEATRU şi Teatrul Nottara.
În perioada 2017-2019 a jucat la teatrul Excelsior în spectacolul nonverbal Viaţa plicticoasă şi preaplină a visătorului François, în regia lui Horia Suru.
În prezent, este actriţă colaboratoare la Teatrul Naţional Bucureşti (Class, regia Felix Alexa), Teatrul Nottara - UNTEATRU (Yonkers, regia Andreea Vulpe), Teatrul Dramaturgilor Români (Despre tandreţe, regia Felix Alexa) şi UNTEATRU (Pelicanul, regia Florin Liţă).
Debutul cinematografic l-a avut în seria japoneză Tokyo Vampire Hotel, regia Sion Sono, urmând să apară şi în filmul de mediumetraj Say Yes, al Irinei Andronic.