Comorbidităţi şi normalitate. Complexul nutri-farma

De la începutul pandemiei se tot vorbeşte de "comorbidităţi". Brusc, în limbajul curent, popular, mediatic, a intrat şi un termen ştiinţific, dar medical, care nu mai ţine doar de gadgeturile tehnologice la modă sau de novlang-ul economist, tehnicist, expertorial. În stare de urgenţă vitală o dăm, iată, pe medicină. Încolo se poate şi fără...

Toată lumea pare a înţelege ce sînt, ce înseamnă, în contextul prezentului virus, aceste comorbidităţi: înseamnă că ai (mai multe, solide) şanse să te îmbolnăveşti şi chiar să te cureţi dacă eşti deja bolnav. Apoi, se ştie deja, virusul pune în pericol o dublă (dacă nu chiar mai mult) sănătate: a indivizilor şi a populaţiilor, dar şi a sistemelor medicale, deci a sistemelor politice şi, pînă la urmă, a societăţii în ansamblul ei. Ne îmbolnăvim pentru că sîntem deja bolnavi. Sîntem bolnavi pentru că sîntem deja bolnavi.

A instituit însă cineva, pînă acum, vreo stare de urgenţă sau măcar de altertă care să aibă ca obiect sistemul medical, modul de hrănire, adică cuplul infernal industrie alimentară-industrie farmaceutică, acest nou tip de complex militaro-industrial: a îmbolnăvi pentru a vindeca? Şi totul în mod industrial, începînd de la nivel de concepţie: prin produse şi tehnici, nu prin oameni. A trata, deci, nu a îngriji. Să numim acest nou tip de complex militaro-industrial complexul militaro-industrial alimentar-farmaceutic sau nutri-farma. Pe scurt, scurtcircuitat, am ajuns să ne hrănim deja, direct cu medicamente, care în acelaşi timp ne îmbolnăvesc - cronic, social - pentru a ne putea, simultan, trata, ţine în stare - robotică - de funcţionare. Căci de mentenanţă e vorba, nu de îngrijire. Mentenanţă umană.

"Comorbidităţi". Deci bolnavi dinainte. Bolnavi deja. De prea multă, excesivă "normalitate". Bolnavi de (prea multă) (şi prea mare) normalitate.

Sistem medical "supra-solicitat" sau sub-dimensionat, sub-finanţat? Supra-cerere sau sub-ofertă publică, adică sub-asigurare?

Starea de alertă şi chiar de urgenţă ar trebui să fie normalitatea şi ar fi trebuit declarată înainte, în legătură cu educaţia, hrănirea, sănătatea. Deci împotriva capitalului, structuralmente industrial, automatiza(n)t. Virusul e doar un marker, un analizor, un emphasizer, un revelator, un semn dia-critic. Atît. Economic, social, politic. De aici toată jena şi nepriceperea.

O oglindă retrovizoare, adică şi în sensul că este întoarsă cu spatele spre viitor.

România e o stare de urgenţă. La fel ca lumea, dar noi sîntem aici şi (de) aici simţim (situat). România e o ţară de urgenţă. Treizeci de ani de creare şi de implementare a urgenţei la toate nivelurile.

Normalitatea este de fapt o stare de urgenţă cronică nedeclarată. Proastele obiceiuri dobîndite, inculcate şi cultivate pedagogic, viaţa industrială, automatizată pe care am ajuns să o ducem, proasta educaţie, sau mai exact lipsa oricărei educaţii (deşi totul e educaţie) îşi spune cuvîntul şi ne-au adus în starea în care un biet nimic ne poate ucide, aşa cum un fulg te poate precipita în abis: am acumulat, sîntem un cumul de atîtea comorbidităţi - fizice şi intelectuale, trupeşti şi morale, individuale şi colective - încît nu mai ştim ce acela efort comun, pe toate palierele: efort, încordare, adunare (de sine şi împreună), concentrare, reunirea în sine presupunînd un efort de la care ne-am obişnuit să ne descurajăm.

Se vorbeşte, apoi - la fel ca de "comorbidităţi" (care sînt, am văzut, însăşi "normalitatea" la care tînjim, orb, să ne întoarcem) -, de teste, de faptul că nu testăm îndeajuns blabla, cînd de fapt este clar că Virusul este Testul, şi încă un test total, integral - profilîndu-se ca, deja, antidotul la umanitatea devenită cosmic toxică.

Tot mai măsuraţi, mai normaţi, mai industrializaţi, mai "ştiinţificizaţi" şi mai "algo-ritmaţi" ca umanitate, numai virusul pare a mai fi, astăzi, viul, fiind total imprevizibil şi "impredictibil" ("predictibilitatea" fiind de fapt "predicabilitate" - a putea spune ceva sigur despre ceva, cineva, ca califica fără dubiu, respectiva realitate nemaiputînd să se scuture de calificativele şi "predicatele" care îi sînt atribuite şi impuse - şi "dictabilitate", ca predicabilitate impusă) şi - asemenea stării meteorologice - bătîndu-şi joc de pretenţia noastră derizorie de a măsura şi de a crede că nu putem înţelege decît măsurînd, reducînd fatal şi caraghios ştiinţa la scientometrie (adică la economie, făcînd în primul rînd economie de ştiinţă). În raport cu umanitatea comorbidă, virusul este viul însuşi, singurul viu - şi tocmai asta ne sperie, căci ne poate înlocui.

Căci cum altfel decît nu doar co-morbidă, ci de-a dreptul morbidă, dacă nu deja moartă poate fi considerată o societate precum cea de pe aceste meleaguri, românească, ai cărei oameni de stat confundă profesionalismul cu milităria, cînd este clar că a doua nu ţine loc de primul, ci reprezintă doar o foarte periculoasă fugă înainte, printr-o stupidă adăugare de proteze. Căci dacă la vremuri de excepţie singurii profesionişti, profesionişti generici, universali, le-am putea spune, în locul tuturor profesioniştilor specifici de care au fost vidate toate sistemele vitale ale unei societăţi funcţionale, sînt militarii... În fine, militarii cu uniformă la vedere, măcar...

Pe scurt, cred în Virus şi virtuţile lui salvatoare. Cineva trebuie să fie Omul!