Masca de masă; ADHD civilizaţional; revoluţia obiectivă şi reacţiunea

Ne prefacem că nu înţelegem, că încă nu înţelegem, dar tot mai mulţi dintre noi încep să înţeleagă ceva, cumva, sau dacă nu, sau nu total şi exact, încep să accepte, lumea se schimbă, e în schimbare (a fi - în schimbare), deja nu mai sîntem aceiaşi, Virusul ne afectează pe toţi, nu trebuie să te fi îmbolnăvit, să te fi infectat ca să fi afectat, schimbat, să fi intrat în schimbare. Vorba - ignorată, neînţeleasă sau prost, pripit, superficial, fals, adică preventiv şi neutralizant înţeleasă - a lui Deleuze-Guattari: nu devenim ceva, nu devenim altul, singuri, fiecare pe cont propriu şi în propria tranşă şi tranşee de viaţă (groapă săpată împotriva morţii); devenim altceva întotdeauna împreună cu altul, cu altceva, devenirea-altceva presupune deja o infra-devenire-împreună, o împreunare-în(tru)-devenire. Tocmai acest împreună cu nu vrem, refuzăm noi să îl înţelegem, să-l acceptăm ca nouă condiţie.
 
Or, exact asta se întîmplă acum: nu doar Virusul "mută", nu doar agentul infecţios devine, ci şi noi împreună cu el, nu Virusul ne face să ne transformăm, să fi intrat în modificare, ci devenim altceva împreună cu el. Altă lume. Altă condiţie umană: deschisă la ceea ce o înconjoară şi o poate, iată, înghiţi (nu degeaba insular-individualistul Robinson, ca prototip al occidentalului, se temea că ar putea fi înghiţit, de cutremur sau de animale, sau chiar de semeni de-ai lui).
 
Să vorbim despre mască, care se situează în fruntea listei măsurilor anti-răspîndire a virusului, dar care constituie şi miza unei (ca întotdeauna) false bătălii şi false înţelegeri, false problematizări.
 
Este clar că într-o civilizaţie a relaxării şi a expunerii, a despuierii pînă la nimic şi a drepturilor umane considerate date şi naturale, nu construite, nu devenite, nu rezultate ale unor deveniri istorice, într-o civilizaţie a directului gol, ca pur semn de viaţă, a comunicării ca vieţuirie, masca să pară nu doar insuportabilă, determinînd apariţia unor adevărate isterii, ci de-a dreptul intolerabilă, botniţă şi căluş în calea comunicării şi a exprimării imediate şi continue ca stil şi mod de viaţă. Noi ne-am obişnuit să trăim consumînd, ronţăind, mestecînd, vorbind cu gura plină tot timpul, trăim împroşcînd la propriu şi la figurat, existenţa noastră este comunitar virală în toate sensurile, de la cele mai superficiale pînă la cele mai profunde. Dar iată că vine sensul prim, literal, al infecţiei şi pune capăt tuturor metaforelor şi glumiţelor.
 
Or, tocmai acest stil şi mod de viaţă, devenit de-a dreptul civilizaţie, este afectat de portul măştii şi de imperativul distanţării. De-asta şi apare biata mască atît de masiv investită cu semnificaţie şi cu mize sociale şi politice-civilizaţionale.
 
Aşa cum ne obişnuiserăm să trăim în comunicare, aşa ne obişnuiserăm şi să ne mişcăm, să ne deplasăm, să - hai să spunem - călătorim, deşi eu cred că, mişcîndu-ne sedendar, adică asistat, tot timpul, ADHD al întregii specii, noi am pierdut sensul propriu-zis al călătoriei. La fel precum comunicarea, şi călătorirea a devenit un stil de viaţă, de civilizaţie - un automatism. Care şi el se vede pus acum la grea încercare, altfel spus negat, contrazis, obligat la reprimare, la refulare. Pandemia, criza virală ne obligă să ne oprim, să ne abţinem, ne pune la un soi de post şi de dietă fără scop, adică cu scop strict, pur ştiinţific şi cu adevărat util şi binefăcător, adică fără amăgire, fără teleologie mistificatoare, economică (mania "austerităţii") sau religioasă. Nu ne convine adevărul, cu care sîntem în sfîrşit confruntaţi, şi care obligă politica să se recentreze pe el.

Este clar deci, reiau, că într-o civilizaţie a relaxării şi a expunerii, a despuierii pînă la nimic şi a mişcării în gol, a glisării pe loc, în interiorul fără exterior al unei lumi globalizate şi transformate într-un unic ne-loc vidat, supus extracţionismelor şi plantaţionismelor de tot felul şi la toate nivelurile, într-un loc lustruit, "netezit", egalizat, făcut marfă, universalizat ca marfă sub presiunea "echivalentului general" (banul) cu adevărat generalizat, nimeni nu poate suporta - deşi începe să o facă deja, chiar dacă refuză să o accepte - să se oprească şi să poarte mască, adică să se ferească.

Şi aici devine poziţia oamenilor politici de nesusţinut, intrînd comi-tragic în contradicţie cu ea însăşi. Căci cînd ani de zile ai încurajat contrariul, cum să vrei să faci acum dintr-un biet nimic de virus, dintr-un neant de fiinţă, din ceva care mai degrabă devine decît este, un agent contra-civilizator, adică un adevărat agent revoluţionar nerecunoscut, neautorizat, ne-acreditat?

A mai vrea să călătoreşti acum dovedeşte nu curiozitate, ci doar obişnuinţă, inerţie, automatism, somnambulism. Ne-am obişnuit să plecăm pentru a pleca, pentru a fugi, fără dorinţă pentru vreun loc anume şi pentru locuri în general. Căci dacă am preţui locul, am preţui şi localizarea, adică locul în care ne găsim, împrejmuindu-l cu masca grijii şi a atenţiei, a re-centrării.
 
E benefică această oprire. Ne poate face să (re)descoperim cu adevărat lumea, aici şi oriunde, lumea ca loc şi călătoria nu doar ca deplasare în sine, ci ca drum de la un loc la altul. Ne poate reînvăţa să ni se facă (din nou) dor de lume.
 
Cît priveşte biata, banala mască - echivalentul exact, în ordinea importanţei, a virusului propriu-zis, un nimic chemat să ne ferească de alt nimic, nimicitor însă -, ea nu îngrădeşte libertatea, aşa cum încă mai mîrîie, prosteşte, unii. Nu, masca nu ne afectează libertatea şi libertăţile, ci este preţul (de nimic) şi însăşi condiţia, acum, a libertăţii. Purtăm mască tocmai pentru a putea fi şi liberi, şi sănătoşi, pentru a împăca, în sfîrşit, sănătatea cu economia cu toţii, în speranţa unei înscrieri comune, împreună, colaborative dacă nu cooperative, pe calea unei însănătoşiri a economiei, adică a unei economii care să nu mai facă, în primul rînd economii pentru Sănătate şi Îngrijire.

Virusul aduce exact Revoluţia de care aveam acum, în stadiul şi situaţia actuale ale umanităţii, nevoie. O revoluţie cu atît mai autentică cu cît, aşa cum am spus deja, fără revoluţionari, doar revoluţionaţi, dar şi - altă noutate absolută pentru o revoluţie obiectivă - cu temporalitate politică, asemătoare cu aceea a revoluţiilor politice, făcute de oameni: fulgerătoare, deci (im)perceptibilă, şocantă.  

Pandemia este un ghem de mize paradoxale, căci civilizatoare. Dacă n-ar fi decît în sensul că, obligîndu-ne să ne distanţăm unii de alţii, ne ajută "hoţeşte", adică şiret, fără să ne spună, să ne socializăm altfel, etic.  

Dar ştiu că reacţiunea, ca întotdeuna, pîndeşte şi lucrează, vrînd deja să separe revoluţia de ea însăşi pentru a o acapare folosind distanţarea doar în sensul perserverării în credinţa în mitul individului-insulă: automobilul personal ca mască şi distanţare socială, de exemplu.

Etc.