Între boli. Să votăm la terase!

Memento co-mori.
 
Mi-e dor de tot. Ca şi cum aş fi mort.
 
Noutatea acum (singularitatea momentului) e - poate! -, tocmai, să nu pleci, să rămîi de bună voie, ne-forţat, acasă, locului. Să rescoperi casa şi acasa, mai mult, acasa (chiar) acasă. Să te dezveţi puţin de inerţiile dobîndite, şi tocmai în acest sens să iei vacanţă de la "tine însuţi", de la "sinele" social dobîndit, contractat - asemenea unei boli (între altele, oarecare). Sîntem între boli, trecem de la o boală la alta, ne odihnim de o dependenţă prin alta. Măcar dacă am face aşa! Dar nu facem, ţinem cu tot dinadisnul să persistăm în mereu aceleaşi cîteva boli mari şi late, care devin, astfel, un fel de boli ale copilăriei. Nu cumva să contractăm altceva, boli de-ale altor vîrste, să ne mişcăm spre alte vîrste ale bolilor.
 
Cum să nu respecţi, să nu recunoşti noutatea? Chiar dacă nu e ceva nou. Doar relativ.
 
Alegerile trebuie organizate nu în şcoli, ci la terase. Sau în terase: terasat. Tot sub semnul coanei Cireşica ca instituţie prezidenţială, politică, instituită de veşnicul Băsescu. Deci nu vă mai chinuiţi să deschideţi şcolile doar ca să puteţi organiza alegeri în ele. Românii au ales terasele, vor fi fericiţi să poată alege la terase. Chiar dacă asta va însemna închiderea lor pentru o zi!
 
Fără vacanţă deci. Abia munca e relaxare. Restul e trudă de consum.
 
Capu plecat sabia nu-l taie? Capul e deja dus cu sania. Sau normalitatea ca nebunie colectivă auto-susţinută şi auto-încurajată până devine "obiectivitate". Aşa trăim, aşa murim de vii.
 
Lucrurile clar s-au stricat. Şi din cîte se pare "destul" de durabil. Dar erau ele chiar atît de bune, chiar atît de mişto şi de "cul" (cool sau cul?) încît să ("se") merite să plîngem după ("dupe") ele de să udăm masca, pampersu de faţă (incontinenţa, de!)? Sau erau doar "ale noastre", ca o jucărie (deja stricată - de la ajutoare, pentru copii săraci), şi asta e?
 
Diagnostic: sîntem în doliu după noi "înşine".
 
Merită să te întrebi dacă merită să te duci şi să te prefaci că totul e ok. Unde e lupta: să te faci că nu vezi sau să te "supui" luînd act de realităţi? Habar n-am, şi e dezbaterea mea de fiecare zi. Pe 3 septembrie ar trebuia să fiu într-un loc drag în care mă duc aproape în fiecare an. Nu cred anul ăsta că o să mă duc.
 
Şi pentru că veni vorba de terase: nu sînt un obişnuit al ieşirii la terasă. Mă duc în locuri unde găsesc lucruri neobişnuite, de la meniu pînă la ambianţă. Fiind însă peste vară la Constanţa, am fost scos de prieteni vechi, serile, prin renumita Mamaia. Ce dezolare! Cele mai multe sînt de o aprigă tristeţe, locuri deschise împrejmuite. Să găseşti peste tot aceleaşi beri ca la supermarket, aceleaşi eterne vinuri demiseci (dacă nu de-a dreptul demidulci - ce-o fi aia!) şi să nu poţi evada de pe linia trasată parcă cu linia roşie a Partidului Pizza-Papanaşi, adică Pîine cu Pîine cu topinguri din tub. Şi să nu crezi că abia asta e un fel de Covid: Vidul Împărtăşit.
 
Clar, misterul teraselor ţine de ieşire şi "socializare", de prelungire altfel, în colectiv controlat, al unui acasă slab, insuficient, poate chiar neconstituit în ciuda supra-construirii lui, de cele mai multe ori. Fugă de sine, dar foarte aproape. Terasa e un fel de familiaritate (şi chiar familialitate) B. La fel ca turismul. Fugă şi ieşire, dar fără aventură. Conjurare a necunoscutului împotriva aventurii. False evadări din false închisori. Cum să nu te simţi amputat că nu mai ai unde să pleci fără a pleca, pentru a regăsi dulci şi adipoase obişnuinţe?
 
Terasa e un loc în sine, o adevărată instituţie socială. De la obsesia închiderii balcoanelor din comunism la obsesia deschiderii teraselor de azi - ce hău, ce abis, ce salt istoric!
 
Terasa este o adevărată salvare. Tratament blînd pentru boală cronică, socială. Ghiveci de balcon în care oricînd pot creşte, aduse de vînt şi de "suflul istoriei" asemenea viruşilor, cele mai groaznice bălării.
 
Am votat terasele, să votăm la terase!