Acum (diagnostic)

Descoperă locul. Dezvoltă dorul. Pauză de re-start.
 
Amîn, îmi interzic acum, inerţial, pe pilotul automat al meu, nu al avioanelor, să călătoresc ca să pot, poate, să (re)văd Parisul, Milano, Genova, Portofino, Florenţa etc. etc. ca prima oară, după comunism, cînd ieşeam prima oară din ţară. Tot revedere era. Iteraţie originară! Am ce reitera, deci mă joc. Stau să mi se facă dor. Apoi să te ţii amor!
 
Să tot mergi la resto-cinema-teatru (ca să nu zic mall, consum etc.) (şi ca şi cum am fi mers egal la toate) în noile condiţii! Ne agăţăm şi ne iluzionăm ca de Pluta Meduzei! Rezistenţa prin gastro-cultură. Dar e cam pa, chiar dacă adăstăm şi persistăm în tăgăduire! În loc să fim în sfîrşit cu adevărat creativi - cum ne lăudam! - şi să inventăm The Next! The Next is The Best, nu?
 
A venit deci revoluţia şi nu avea revolutionari. Cum să o recunoşti?
 
Virusul-diagniostic. Boala-diagnostic general.
 
Este toamna abţinerilor şi boicoturilor, a reţinerii şi abţinerii, a neparticipăriii oarbe, automate, din inerţie.
 
Pauză, reflecţie, oprire.
 
După întreruperea impusă, retragerea şi neparticiparea voluntară.
 
Asta experimentăm acum, asta simţim că trebuie să (NU) facem acum. Exact cînd se reiau lucrurile, activităţile, cînd ni se redă accesul la propriile obişnuinţe, la propriile uniforme, ezităm să le îmbrăcăm, de parcă ne-ar puţi de atîta purtare nepăsătoare. După ce am fost de-mobilizaţi co forţa, ezităm să ne re-înrolăm. Ni se pare la fel de forţat, deşi ne e prezentat ca un dar şi ca o concesie.
 
Dar s-ar putea să ne treacă, să ne re-obişnuim cu noi înşine. Sau nu.
 
Dar este acum, fix acum. Asta (NU) se întîmplă.