Aterizare forţată - în realitate (Nu au şcoli? Daţi-le tablete! De somn)

Concentrare, întîlnire, prag istoric (simultaneitate, co-temporaneitate) forţate (adică obiective): trebuie să reinventăm în acelaşi timp munca, şcoala şi politica (alegerile). Ce încercare titanică! Ce moment-zero pe care nu ştim cum să îl ocultăm, să nu-l recunoaştem, să ne ascundem de el! Ce performanţă în tăgăduirea realităţii! Şi ce şansă! Şi ce invenţie, totuşi, cu adevărat realistă: din aproape în aproape şi, oricît n-am vrea, colectivă. Sîntem forţaţi să lucrăm împreună, şi asta ne displace cel mai mult. Democraţia ca muncă silnică.
 
Am intrat, trăim în plină "democraţie ştiinţifică" (pe care o voi defini, mai mult normativ-deziderativ, desigur, deşi deja, din fericire, şi descriptiv, în alt loc). Unii, ingenioşi răuvoitori şi cîrtitori de profesie, i-au spus "dictatură medicală" (sau sanitară). În general, fugim, şi ca oameni pur şi simplu, şi ca oameni aşa-zis politici, de realitate: încercăm, dacă n-o putem ignora, s-o trişăm, s-o modificăm, mai exact spus s-o mascăm (poate de-asta nici nu ne place, cu toată ipocrizia noastră, să purtăm mască: pentru că preferăm, ne-am obişnuit să mascăm realitatea), s-o ocolim, s-o evităm, să amînăm cît putem contactul cu ea. Ne facem unii altora realitatea - şi tocmai asta înseamnă puterea şi lupta pentru putere: cine le dictează, cine le impune celorlalţi "realitatea". Dar realitatea, iată, există şi ca inconştient obiectiv (produs "derivat", neintenţionat, "colateral") - iar acestea sînt în general mare parte dintre accidente şi dintre catastrofe, ca acum.
 
Or, boala, virusul, nimicul ăsta viral, neantul propagator redefineşte realul ca tiranie a realităţii, adică exact cum e ea: de obicei, tot timpul, realitatea se prezintă ca tiranie, ca răutate intenţionată sau plan diabolic. Pentru că noi visăm, ne visăm vieţile şi pe noi înşine. Sîntem fiinţe de vis. Altfel nu am putea trăi. Realitatea e de ordinul visului şi al proiectului, al reveriei şi al proiectării (abia relaţiile dintre acestea două defininind, pentru noi, "realitatea"): facem orice să nu ne fie impusă, să putem să nu ţinem seama - închipuit sau real - de ea. Altfel nu am fi oameni, adică vis al fiinţei, al firii, vis de fiinţare şi fiinţă, plan de a fi.
 
Or, brusc, nu mai putem fugi de realitate, n-o mai putem evita, ocoli, amîna, procastina. Brusc, trebuie să ţinem seama de realitate şi să ne adaptăm noi la ea, să convieţuim noi cu ea, nemaifiind posibil să ne auto-amăgim, faustico-prometeic, că putem s-o ignorăm nepedepsiţi şi, mai ales, că o putem modifica suveran, după pofta, cheful şi chipul nostru, prin ceea ce ne constituie esenţa: prin tehnică.
 
Sînt două "răni narcisice" în una singură, aici: pe de o parte, reducerea la realitatea obiectivă în sens de rezultată, produsă inconştient, şi, apoi, şi mai şi, insuportabila egalizare în faţa acestei realităţi-feedback. Anihilarea şi dezvăluirea temporară a înseşi mecanismelor de putere prin producerea tehnică a realităţii. Brusc, sîntem în aceeaşi barcă şi de aceeaşi parte a baricadei, faţă în faţă cu neantul viral de neconceput ontologic (deşi imaginat, de n-ar fi, recent, decît în Urzeala tronurilor, la care se pare că ne vom fi uitat planetar absolut degeaba).
 
Bănuim, suspectăm că virusul, neantul întruchipat, este operă omenească tocmai pentru a ne putea reintroduce, fie şi sub chipul inamicului, în ecuaţia din care am fost excluşi, adică anihilaţi: ca truc tehnic.
 
Realitatea "aşa cum e ea" este (resimţită ca) dictatură, ca totalitarism. Am visat să ieşim din încordarea (concentrare, adunare) comunistă şi ne-am înşelat relaxîndu-ne (împrăştiindu-ne) capitalist.
 
Asta simţim, cu atîta neplăcere, acum. Şi tocmai de aceea începem, obligaţi fiind, să experimentăm ceea ce ar fi cu adevărat o guvernare demnă de om, de omul-vis: ceea ce am numit "democraţie ştiinţifică". Adică tatonarea şi experimentarea colectivă şi din aproape în aproape a condiţiilor reale de viaţă: ca pe o planetă nouă, străină, cum ne-am făcut-o. Cam asta, aproape asta începem, încercăm - căci nu sîntem obişnuiţi, cu atît mai puţin în aceste insuportabile condiţii de temporară egalizare - să facem acum.
 
Şi deja este altceva, chiar dacă încă ne agăţăm - şi, relativ, măsurat, temporar, bine facem - de trecut. Cu atît mai trecut cu cît mai recent, imediat.
 
Dar de trăim, trăim deja într-un viitor. Mai cu picioarele pămînt - şi poate chiar pe Pămînt.
 
"Où atterir?", se întreba, recent (dar înainte, profetic, de pandemie) un gînditor (sociolog şi antropolog al ştiinţelor, filosof: Bruno Latour). Problema este că am aterizat forţat, şi că realitatea are chipul neantului nimicitor. Aterizăm pe ruinele create de noi.
 
Cum încercăm să rezolvăm totul? Încercînd să ne reinsinuăm în producţia de putere, adică de realitate, şi, mascîndu-ne în noua realitatea obiectivă dezastruoasă pentru toţi, să o facem să fie dezastruoasă doar pentru unii - ca pînă acum. Ne va reuşi, ca specie, din nou acest truc, această revoluţie (în sens astronomic, nu politic, antropologic)? Aceasta e, după mine şi pentru mine, tragicomica întrebare.
 
Jurnal
 
"Asimptomaticii" sînt o falsă noutate, sînt de fapt ceva foarte, foarte familiar, mai ales aici, mai ales nouă: "cîrtiţe", infec(ta)ţi "sub acoperire", ca securiştii de ieri şi de azi, nu ştii cine e, nu ştii cine nu e ofiţer "asimptomatic"...
 
Nu mă mai pot uita la "dezbateri" şi "oferte" electorale în mod obiectiv fals diferite. Programele politice sînt, din păcate, unul singur, iar acesta e dat: CE NU S-A FĂCUT. Pentru că în România ceea ce NU s-a făcut din ce era/e de făcut depăşeşte ceea ce s-a făcut din ceea ce era/e DE făcut. Simplu. Partidele şi oamenii nu pot promite, obiectiv, decît acelaşi lucru. Pe care tocmai de aceea, tocmai pentru că nu am depăşit pragul necesităţii (negative) ca să ne putem permite dezvoltarea (pozitivă), liberă şi diversă, nu îl va face nimeni. Continuăm să ne zbatem în pre-istoria prezentului, astfel încît despre viitor nici nu poate fi vorba. Nu ne structurează decît corupţia, Corupţia ne e Constituţia. Iar prin corupţie trebuie înţeles totul, transversal, economic, politic, moral, existenţial, de la mare la mic şi de la simţire pînă la gîndire şi vorbire. Nu avem de ales. Sîntem striviţi de multiplii Unului.
 
Amenzi grup (formă poliţienească de guvernare fără răspundere şi fără implicare), dar nicio amendă onorabilă. Poate de la prea puţină onoare. Oroare de onoare!
 
Să spui NU narativ e prea "epic" pentru mine. Deja complice (inconştient?) cu dominaţia storytellingului de piaţă. NU şi gata! Sau de fapt nu (cu mici)? Ca să ştim cu (nu pe) cine votăm (vomăm, vomităm)...
 
Vin tabletele! Vor lua locul şcolilor! Ce uşurare! În sfîrsit toaletele vor fi în grija părinţilor, iar dezvoltatorii imobiliari se vor putea supra-dezvolta. Pariu?
 
Home (de)schooling. Dar nu în sensul lui Ivan Illich.
 
Tablete de somn. Sau poate chiar de cianură.
 
E nedemn să vrei să continui în orice condiţii. E degradant.
 
Să nu te poţi lăsa. În general.
 
Să ne tratăm cu tablete. Panaceu universal. Placebo paliativ. Sînt pe moarte? Daţi-le aspirină! Nu au şcoli (pîine)? Daţi-le, trataţi-i cu tablete (cozonac)!