Epoca Etică: Mediul este Mesajul (litera legii, virusul ca vaccin, viaţa-salvare)

Pe mine Covid mă inspiră! E o stare de graţie. Starea de excepţie (de urgenţă - ca impunere politică "totalitar"-transcendentă - sau "doar" de alertă - tot ca obligaţie, dar de autoreglare şi de asumare "liberală" imanent-socială) este o stare de graţie. Sau aşa ar trebui să fie interpretată: o ocazie pentru a deveni "graţioşi", inspiraţi faţă de noi înşine "ca alţii" - mai mult ca oricînd, adică mai evident, vîrîndu-ni-se evidenţa în ochi ca să înţelegem odată şi odată, noi sîntem azi alţii. Dar nu în sensul celebrului "Je est un autre" al lui Rimbaud, ca stare modificată, ca identitate alterată, multiplicată. Nu, ci în sens social-etic: sîntem alţii. Depidem unii de alţii, fără ceilalţi nu sîntem sau, mai dramatic, riscăm să dispărem.
 
Asta ni se arată, asta refuzăm să vedem, aşteptînd - în zadar - să se reîntoarcă normalitatea somnambulic-automat(izat)ă, existenţa de-a gata cu care ne obişnuiserăm - şi care bine că dă semne de a fi trasă pe dreapta, unde-i e locul. Viaţa s-a modificat deja. Ba nu, ca să fim drepţi trebuie să spunem: sîntem obligaţi, dar să ne-o modificăm noi înşine. Iar asta este de o infinită ironie "revoluţionară".
 
Şi tocmai asta, această stare de graţie prin care sîntem constrînşi "discret", imaterial, "obiectiv", divin de-a dreptul, subtil-sublim, să operăm asupra nouă înşine, tocmai asta refuzăm, respingem pentru că suspectăm ("suspicionăm" spune prostul comun) că ni se vrea răul. De fapt, abia acum realizăm fenomenul - căruia îi sîntem deja de mult victime - de a "a-ţi face rău singur" sau "cu mîna ta".
 
Viaţa noastră de pînă acum, de multă, foarte vreme încoace, dar tot mai accelerat, automatizat, banalizat, imperceptibil deci, non-tematrizabil, in-distinct, a constat tocmai în a ne face rău singuri, ca alţii. Şi acum, cînd se pune problema de a ne face bine, de a ne salva prin alţii, ca alţii, refuzăm de parcă ar fi vorba de acelaşi lucru. Nu e, tocmai. Este opusul.
 
Şi mai e ceva: însăşi salvarea s-a schimbat. Nu mai (inchipuită ca) intervenţie exterioară, delegat-transcendentă in extremis, ci ca viaţă constantă pur şi simplu: a trăi = a (te) salva. Viaţa-continuitate, a (te: între paranteze, indirect, ocolit) salva pentru a putea continua viaţa, pentru ca viaţa să continue. Viaţa ca salvare prin noutatea grijii, adică a interesului propriu ocolit, deviat prin alţii. Îmbrăţişînd, conturînd, definind, ca ocol (deci ca decelerare şi întîrziere contra-economică), tocmai societatea. În locul insularităţii exlusive în oceanului nimicului, arhipelagul tensionat, ţinîndu-se imanent laolaltă şi generînd, astfel, cosmos.
 
Asta operează Covidul, asta ne obligă Virusul să operăm asupra nouă înşine. Cum să nu-l urăşti? Cum să nu-l negi? Cum să nu-l conteşti?
 
Ziele trecute a fost 9/11 şi s-a vorbit din nou despre acel 9/11, de la care peste un an se vor împlini douăzeci, care este considerat un prag istoric. Dar dacă 9/11 a fost un prag istoric intra-uman, în istoria umană, se poate spune că următorul prag istoric trans-uman este acum, odată cu pandemia, care însă ne confruntă cu imensa şi absolut noua problemă de a nu mai avea de-a face, cum spuneam, cu un inamic-om, ci cu unul ne-om - sau poate mai precis in-om, în-uman -, pregătindu-ne să ne confruntăm în sfîrşit cu Planeta, adică cu noi înşine ca Marele Altul, ca Pămîntul însuşi.
 
A avea Covid este azi revelaţie, înseamnă că nu te-ai prea gîndit, că nu prea există gîndire în "arealul" tău. Gîndire adică Grijă.
 
Că, adică, ne repezim orbeşte, reflex, pe pilotul automat al unor obişnuinţe deja delegate unui "General Intellect" monstruos.
 
A contracta Virusul de la "contacţi" este în mare măsură un calificativ: moral, intelectual, social.
 
Căci la revelaţia acestui diagnostic "societal" şi politic am ajuns, şi nu-l mai putem ocoli, trebuie să decidem (nu doar să alegem): ne leagă o boală, o infecţie...
 
Virusul nu ucide, sancţionează comportamente nedemne de om, este un test-revelator şi un vaccin, o accelerare.
 
Pandemia - care ne obligă să trăim într-o ambsolut nouă, hibridă, bastardă, confuză Pendemiocraţie a bifurcărilor radicale (nu "S"-a decis nimic, sau doar că noi înşine trebuie în sfîrşit - nu mai putem evita - să alegem), face trecerea, ne obligă să facem brusc şi obligatoriu, inevitabil, trecerea spre propria alteritate şi alterare radicală: Noi, Planeta.
 
Sau să supravieţuim doar ca viruşi ai nouă înşine - ceea ce, "metaforic", sîntem deja. Apocalipsa este momentul, pragul de la care metafora se despoaie, cade şi devine Literă. Litera Legii. Spiritul, spiritualul nu a(u) fost de ajuns.
 
Sîntem nişte migranţi, nişte bieţi refugiaţi pe bărcuţele-insuliţe ale vieţişoarelor noastre meschine în plină mare, plutim în derivă, nu ne primeşte nimeni. Foarte curînd, Pămîntul nu ne va mai primi. Ne rejectează deja, avertizîndu-ne pen-ultimativ sub forma Neantului de noi produs, de noi propagat, pe care noi l-am făcut, iată, să prindă un fel de fiinţă, un fel de "al treilea gen" de de a fi, Viralul, Viralitatea, Propagarea în sine.
 
Răspîndirea, Viteza (ca de Lumină) este mesajul.
 
Mediul neglijat şi ajuns nesănătos e Mesajul.