Misterele Bibliotecii

Dintotdeauna mi-am dorit nu numai să am, ci de-a dreptul să locuiesc, să trăiesc într-o bibliotecă. Astfel încît nu prea înţeleg, sau mă fascinează pervers planurile actuale de case, de interioare aşa-zis minimale, de fapt goale, golaşe, pleşuve, interioare fără interioritate - de netrăit şi de nelocuit. Cum să vieţuieşti direct între nişte pereţi, care pe partea cealaltă sînt ziduri? Cum să nu te despartă nimic faţă de ceea ce te desparte de lume, cum să nu te protejeze nimic faţă de ceea ce te protejează de ceilalţi? Ceva "în plus" care, altfel spus, în acelaşi timp să te apropie şi să te unească, să "negocieze" stabil, arhitectonic, dificila, imposibila, inevitabila relaţie cu ceilalţi, cu Lumea.
 
A trăi "direct" într-o casă, într-un interior mi se pare înspăimîntător, abominabil. Aceea nu e casă!
 
Pentru mine, pereţii unei case, ai unui adevărat interior, nu pot fi decît din cărţi. Abia rafturile cu cărţi ale unei biblioteci pot "capitona" şi defini un interior şi cultiva o interioritate neruptă de lume.
 
Cînd te gîndeşti la ideea de bibliotecă îţi vin, fireşte, în minte Borges sau Umberto Eco, în cazul acestuia din urmă în special, dar nu numai, prin fantasticul film realizat în propria bibliotecă-labirint.
 
Biblioteca-Paradis şi Biblioteca-Labirint, aşadar. În care locuitorul bibliotecii (căci, vom vedea, dar trebuie să ne gîndim încă de pe acum, în ce măsură se poate spune despre cineva că "are" o bibliotecă, că este posesorul, proprietarul unei biblioteci, fie ea şi personale?) este acea fiinţă hibridă fabuloasă în sine cînd Minotaur, cînd Tezeu, şi în care fiecare "temă de cercetare", sau pur şi simplu fiecare întrebare, gînd, iscodire este un fir al Ariadnei, de fiecare dată diferit, şi care, la fel ca şi ezitarea sau distincţia anterioară, aceea dintre Tezeu şi Minotaur, manifestă suprema ambiguitate, duplicitate de a nu te lăsa să ştii cu precizie cînd te scoate din labirint sau cînd te afundă şi mai mult în el, şi ce este mai bine: să ne pierdem în labirint sau de labirint, din labirint? Nu cumva labirintul, din perspectiva "instrumentalizării" lui metaforice pentru descrierea bibliotecii, este de fapt nu o capcană, ci un adăpost, suprema salvare? Nu cumva abia pierzîndu-ne în labirint ne salvăm? Şi nu cumva Tezeu nu vrea, de fapt, să ucidă Minotaurul, sau nu vrea să-l ucidă decît pentru a-i putea lua locul şi locui în locul lui, în adîncul labirintului fără centru, dar care se centrează oricînd, în funcţie de "căutări" şi de cercetări?
 
Locuitorul bibliotecii este poate - gînd de nemărturisit - tocmai Tezeu care a luat locul Minotaurului. Cum să laşi aşa ceva la vedere, în văzul lumii? Cum să nu ascunzi un astfel de adevăr după pereţi groşi, deşi şi denşi de bibliotecă? Şi nu tocmai asta înseamnă o bibliotecă, nu tocmai aşa ceva, o astfel de transmutaţie şi de devenire face ea cu putinţă, trebuind să o ascundă, să o ferească? Dacă de fapt stăm afară, pe margine, şi pîndim cîte un fir al Ariadnei care să ne permită să ne "pierdem" în labirint, în bibliotecă, pentru a rămîne prizonierii şi paznicii acesteia? Oare nu tocmai asta, de nemărturisit, visăm?
 
Biblioteca, aşadar, la fel ca şi Cartea, pe care în acelaşi timp o ridică la putere şi o relativizează pluralizînd-o, nu este un obiect, ceva care poate fi posedat. Sau, mai curînd, ea este care posedă. Biblioteca e spaţiu, un spaţiu de un tip aparte, poate în afara tuturor tipologiilor topologice. O bibliotecă are menirea de a ridica la rangul de univers ambiguitatea salvatoare a Cărţii, spirit şi trup, Volum. "Cărămizile" Bibliotecii-Casă deschid, trimit, sînt translucide, sînt ferestre care trimit însă privirea într-o infinitate de direcţii care devin oglinzi interioare.
 
Pentru mine Biblioteca e trup, corp, corp-spaţiu, spaţiu infinit intermediar, adică, suprem, Lume, "împărăţie de mijloc" şi mai cu seamă "a mijlocului", unde Mijlocul devine Umanitatea însăşi. Biblioteca este grădină interioară, "le potager du Roi".
 
Pe mine, Biblioteca mă ajută să locuiesc în propriul corp şi să scriu în propria carne: mă situează şi mă ajută să asigur continuarea creaţiei. În legătură cu propria bibliotecă - despre care nu ştiu dacă este deja o bibliotecă, sau va fi vreodată, dar ce anume defineşte o bibliotecă, vom vedea imediat -, eu am deja o butadă care spune cam aşa: în cazul meu se va putea şti cu precizie ce cărţi din bibliotecă am citit şi pe care nu le-am citit, pe care le-am întrerupt şi abandonat şi care îmi vor fi fost cu adevărat de folos. Pentru că - supremă oroare - scriu pe cărţi, scriu numai pe şi în cărţile altora. Fac, cum se spune, cultură. Trans-scriu. Biblioteca "proprie" sau "personală" este supremul loc în care laşi urme şi creezi memorie pe urmele celorlalţi şi pornind de la memoria celorlalţi, a celorlalţi ca memorie, a unor necunoscuţi.
 
Astfel încît nu pot să nu întreb: se poate scrie şi în alt loc decît într-o bibliotecă? Se poate scrie pe (în) altceva decît cărţi? Misterios loc al devenirii-Minotaur pentru a-i putea "devora" pe ceilalţi, oferindu-le trup şi carne celor care nu mai au decît volum! Aşa ceva, grozăvia aceasta se întîmplă, poate, în biblioteci, acesta este marele şi îngrozitorul mister care locuieşte bibliotecile şi pentru care creştem şi realizăm biblioteci, un astfel de "canibalism" al cărţii, prin care mîncăm nefiinţă pentru a face să se creeze fiinţă! Biblioteca, suprema "heterotopie" a Lumii, pentru a ne folosi de un celebru termen al lui Michel Foucault. Noi nu ştim niciodată cu precizie ce se întîmplă într-o bibliotecă, ce înfruntare salvatoare are acolo în mod constant loc.
 
În cadrul bibliotecii, există, desigur, o bibliotecă (sau mai multe, în funcţie de proiecte şi de proiecţii) "activă", sau "imediat activă", de lucru, cu cărţi scoase din raft, "delocalizate" şi puse cel mai îndemînă, în jurul mesei de lucru şi adesea chiar pe ea, iar această bibliotecă "activă" sau "de lucru" este în  perpetuă schimbare, în funcţie, tocmai, de "lucru", de lucrul la care lucrezi. Uneori, modul de a fi "active" al unor cărţi este ceva mai misterios: te poţi înconjura, acolo, de ele, ca de nişte talismane, le aduci şi le ţii prin preajmă, eventual le mai frunzăreşti ca să capeţi curaj sau să-ţi înfrînezi elanuri pe care le bănuieşti facile - sau ca să le prelungeşti, să le "dai greutate".
 
Dar biblioteca, în întregul ei multiplu şi infinit diferenţiat, este corp, trup, căruia diferite idei îi dau viaţă, îl readuc la viaţă, la mereu altă şi altă viaţă, vieţi-vis care o străbat niciodată în totalitate. O bibliotecă nu poate fi "virtuală", doar virtuală, cum se spune, absurd şi stupid, în momentul de faţă, de către unii care nu au călcat probabil niciodată într-o bibliotecă. O bibliotecă e virtualul însuşi, şi tocmai de aceea trebuie ea să fie materială, să aibă şi să dea corp unei multitudini infinite de "spirite" care pot tînji să vină în fiinţă. Biblioteca "ne-activă" oferă întotdeauna rezonanţă şi rezistenţă, "face lume" în jur şi asigură materialităţi de refugiu şi de "suport".
 
O bibliotecă, pentru că oferă un spaţiu-corp de locuit între "tine însuşi", ca abstracţiune şi idealitate, şi lume, te localizează, este locul-lume din lume al tău.
 
Poţi deci spune că "ai" cu adevărat bibliotecă atunci cînd ea îţi rămîne ţie însuţi, ţie în primul rînd, în bună şi chiar mare parte nu numai necitită, ci de-a dreptul necunoscută, de parcă s-ar întreţine singură, din raţiuni autonome.
 
Biblioteca este un spaţiu-corp incontrolabil, care obligatoriu ne depăşeşte şi ne scapă. Tocmai de aceea ne poate ea supravieţui, poate fi lăsată moştenire şi primită ca moştenire, fiecare nefiind decît gînduri care au "secţionat", care au străbătut ca un vis biblioteca. O bibliotecă, astfel structurată (crescută), este locul în care avem loc cu toţii.