Când mi-a adus o pungă cu mere de vară culese de la ea din sat, cunoştinţa mea nu m-a avertizat că miros extraordinar, ci doar că sunt cam acrişoare, şi se trec mai repede. Le-am lăsat pe masa de la bucătărie, cu gândul să mă ocup de ele a doua de zi, poate să le fac compot, dar n-a trecut mult, şi întreaga casă, până în dormitor, s-a umplut cu aroma lor, de parcă m-aş fi mutat într-o livadă de la poalele muntelui.
Ce reconfortant e să ştii că mai există fructe adevărate!
Încurajat de descoperire, ziua următoare am trecut pe la piaţă, în căutarea unor roşii dacă nu la fel de bune ca merele văratice cel puţin care să merite mâncate - cred că vara asta n-am cumpărat de mai mult de două ori roşii din piaţă, şi atunci o parte au trebuit gătite, fiindcă nu erau bune de salată. Am dat roată întregii pieţe, ce-i drept nu prea mare, tarabă după tarabă, apropiindu-mi nasul de fiecare grămadă de roşii, mirosindu-le pe rând. Pe vremuri, îmi aduc aminte că aroma de vrej te îmbia de la distanţă, nu te lăsa să pleci decât cu sacoşa plină. Acum căutam mirosul cu lumânarea fără să-l găsesc. Văzându-mă interesat de roşii, precupeţele mă îmbiau să le gust: "Sunt dulci ca zahărul", şi tăiau câte o roşie în două, întinzându-mi o bucată s-o gust. "Se prea poate, dar aromă de ce n-au?", le întrebam eu. "Gustaţi-le numai să vedeţi cât sunt de dulci", îmi răspundeau ele.
N-am insistat. Spre mirarea precupeţelor, am plecat cu mâna goală, şi nu cred să mai trec prea curând pe-acolo.
(Bucureşti, august 2020)