Isus n-aude

Biserica din cartier se umple duminica dimineaţa, până la momentul Tatăl nostru. N-ai loc nici să cumperi lumânări. E un du-te vino chinuit prin biserică, mai ales cu părinţi care îşi duc copiii la împărtăşit. După Tatăl nostru copiii primesc împărtăşania, apoi în biserică numărul oamenilor se reduce simţitor. Cărucioarele parcate de dimineaţă în faţa uşii de la intrare dispar ca prin farmec, unul după altul. Ies din biserică ţinând în braţe Copilul Mic. Copilul Mare mă aştepta la uşă, că era încălţată cu role şi n-avea loc de patinat prin biserică din cauza aglomeraţiei. Când ieşim, o vedem pe tânăra preoteasă cu vederi progresiste ţinând de mână unul din cei trei copii, care mai devreme dăduse o fetiţă cu capul de o icoană înaltă, negăsind alt instrument de violenţă şi cât se ocupase cu treaba asta îşi pusese maşinuţa galbenă din mână pe icoana cu Maica Domnului. Preoteasa se duse supărată direct la bătrânul care are grijă de lumânările aprinse:
- Niciodată să nu mai spuneţi copiilor să stea cuminţi în curtea bisericii. Nu contează că e al părintelui sau al altei persoane. Tot copil este şi de-aia e copil, să se joace. În biserică nu au voie să se joace, atunci măcar în curte să o poată face, că de-aia avem ditamai curtea. Altfel nu mai vine nimeni la biserică, dacă nici un copil n-are voie să se joace. Am să-i spun şi părintelui despre treaba asta.
- Şi puteţi să-i spuneţi şi lu tata, dacă vreţi, îi răspunse bătrânul ciufulit de vânt şi neclintit, neimpresionat de ameninţările şi statutul preotesei. La mine în biserică nu face nimeni gălăgie, că nu e circ.
- La matale în biserică? Păi ce, e biserica matale?! Aici e casa Domnului nostru Isus Hristos.
- E, o fi, dar când zbiară dracii ăştia de copii ca sălbaticii, nu-i ţiuie urechile lui Isus şi nu-i crapă Lui capul de balamucul lor, ci mie. Până la Isus, trebuie să îi suport eu.

(2017)