Dă-i cu gaz

Astăzi e 7 ianuarie şi e pentru mulţi prima zi de muncă după concediu. Deşi anul abia a început, atmosfera nu e de petrecere. Unii colegi sunt deja încruntaţi şi se uită prin tine ca printr-o colivie ruginită. Nu salută şi dacă ar putea, te-ar evita când treci pe hol. Dar holul e îngust şi lung şi nimeni nu poate evita pe nimeni. Atunci trecem unii pe lângă alţii şi dacă e prima întâlnire din zi, ne şi salutăm. Nu s-au născut neapărat aşa, încruntaţi. Unii chiar au fost nişte copii minunaţi şi nişte tineri şarmanţi. Faptul că în prima zi de lucru a noului an sunt deja încruntaţi de parcă pe la ei nu au trecut sărbătorile e dovada că unii au început lucrul săptămâna trecută şi asta le dă dreptul la încruntare mai mult decât celor care au început azi şi care au îndrăzneala să intre pe uşă şi să zică la mulţi ani, un an nou fericit. Unii merg mai departe şi chiar se pupă zgomotos, dar rapid pe obraz. Starea de euforie durează puţin şi fiecare intră grăbit în biroul lui, cu sentimentul urgenţei. Cu acelaşi sentiment al urgenţei părăsiserăm birourile în decembrie, când ne grăbeam să închidem calculatoarele ca să începem Crăciunul. Cel mai frumos eveniment este anticiparea, cum zice tata. Nu s-a întâmplat nimic în zece zile, nu s-a schimbat nimic în zece zile, niciun atentat, niciun tsunami, nicio tăiere de salariu şi totuşi ce diferenţă de stare între atunci şi acum. Încă mai avem brad în bucătărie. Asta le dă unora sentimentul de sărbătoare şi vacanţă mai continuă. Anticiparea s-a dus, evenimentul s-a consumat, prelungim iluzoriu o stare.

O salut pe Estera, care a venit la birou înaintea mea. Încerc să fiu veselă că dacă eşti vesel, toată lumea are de câştigat: şi tu şi cei din jurul tău. Orice curs de fericire online îţi va confirma asta. Estera nu crede în această teorie. De aceea mormăie un răspuns scurt şi negru, design luni dimineaţa. În această conversaţie ca un metrou rămas în tunel nu mai intră şi întrebările standard care dezgheaţă atmosfera în alte birouri, dar al căror răspuns nu interesează pe nimeni: Cum a fost? Ce aţi făcut de Crăciun? La cât v-aţi întors de la Revelion?

Între mine şi Estera e o gheaţă ca afară, deşi toţi comentează că, surprinzător, este cald înăuntru. Geamurile se dezaburesc şi în imensul alb de la etajul zece, universul industrial de sub noi pare suportabil. Nu se aude nimic afară. Colegii au tăcut de parcă nu ar fi luni, ianuarie, prima zi din an în care suntem iar compleţi, ci o zi obosită dis de dimineaţă, într-un mijloc de august. Deschid fără chef calculatorul. Porneşte mai greu ca mine şi rotiţa din mijlocul ecranului arată că se gândeşte la ce i-am spus să facă. În timpul acesta, eu nu mă gândesc la nimic. Văd doar cerul ca o cortina albă pe umerii mei. Avem ferestre imense pe doi pereţi ai biroului şi suntem la ultimul etaj. Suntem aşa de sus şi aşa de singuri, că uneori mă întreb cum de nu ne răvăşeşte vântul pletele. Cum de nu ne ninge pe tastatură. Cum de nu plutim şi dăm din mâini ca Icar, în drum spre cafea, depăşiţi doar de nişte îngeri sintetici de corporaţii, mai iuţi de aripi ca noi. Revin. Computerul s-a deschis. Deschid inboxul. Cele cinci inboxuri pe care le administrez. Emailuri incontinente curg peste mine, coboară unul peste altul ca nişte rânduri de lână negre, când ţeşi un covor şi stai cu nasul în război. Când stai cu nasul în război, să stai cu picioarele în pace. Îmi vine să închid inboxul. Respir adânc şi încep să citesc, unul după altul, zeci de foste urgenţe, de rugăminţi, de atenţionări, de rezolvări, de aduceri la cunoştinţă, de note ministeriale. Pe unele le printez. Merg fără chef către printer, să păzesc textele calde ca nişte pâinici. Iau materialele şi sortez ce e pentru mine, ce e de distribuit altora. Estera tace. Eu capsez. Parcă suntem aşa de la începutul lumii şi niciodată nu a fost altfel. Îmi apare pop-up că în 5 minute începe şedinţa.

O zi de luni nu e doar o sinistră zi de luni, ea începe la 10 cu două şedinţe ca nişte pastile amare. Prima şedinţă e în grup mic, a doua e în cadru larg. Una e a departamentului din care fac parte. Cealaltă e cu toţi, prezidată de şefa noastră. Prima e ca o repetiţie generală pentru a doua. Niciuna nu are voie să depăşească o oră. Ne concentrăm ca nişte şahişti să fim concişi, eficienţi şi alerţi. Azi încep şedinţa cu a patra cafea a dimineţii. Cu cana în mână, cad într-o toropeală care ar arăta sigur nivelul meu de implicare dacă nu aş şti să mimez interesul, dând din cap când se afirmă ceva răspicat şi părând tulburată când se anunţă o schimbare de coduri penale. Colegii mei participă cu zel şi toţi sunt la curent cu ce s-a întâmplat în ţară, de parcă nimeni nu ar fi plecat în vacanţă, ci doar o jumătate de oră, până la One minute să îşi ia un sandviş.

După prânz, reiau verificarea inboxurilor. Şterg spamurile, printez Agerpresurile. Estera tace în continuare şi nu aud decât clicăitul tastaturii care vorbeşte în locul ei. Cu cât tac e ea mai mult, cu atât se aud butonaşele tastaturii mai frenetic.

Şi când aş fi zis că doar eu sufăr de nevoie de afecţiune în lumea asta distantă şi impecabilă în eficacitatea ei, apare în inbox un email de la Ion Mihai. De luni de zile ne scrie nouă şi altora, cu încredere şi constanţă, despre frământările lui: ''În atenţia tuturor Preşedinţilor statelor lumii: Azi vom vorbi despre Pactul cu Dumnezeu

Se spune că la vârful Piramidei Puterii se află Ochiul lui Lucifer care vede tot. Se spune că cei care vor să conducă lumea trebuie să facă Pactul cu Satana. Dar cine este Satana?''

Chiar aşa. Oare cine este? E răul sau e indiferenţa? E mimarea binelui sau e cea mai dezarmantă nepăsare? De azi dimineaţă am scos doar 10 cuvinte între pereţii acestei clădiri. Şi jumătate din ele au fost la şedinţă. Blestemata asta nevoie de afecţiune care ne face să ne simţim inutili şi urâţi dacă cineva nu ne adresează un cuvânt. Sau nu ne priveşte toată ziua. Sau trece pe lângă noi în mica noastră bucătărie şi se aşază la altă masă, deşi lângă noi nu era nimeni.

Afară, deşi geamurile sunt închise şi în depărtare macarale râd în geruri ruginii, chiar de lângă clădirea scundă pe care scrie cu litere rămase din anul 1967: Galvanizare, se aude un glas puternic şi profesionist: dă-i cu gaaaaaz! Mă uit pe fereastră jos. Un punct albastru se mişcă prin zăpadă şi rostogoleşte o roată.

A sosit pe pervaz pescăruşul. Nu ne-am văzut din decembrie. De anul trecut, adică. Mă uit în ochii lui curioşi şi obraznici. Dacă eu aş fi pescăruşul şi el ar fi eu, ne-am uita unul la altul, eu de afară, el dinăuntru, şi el ar scrie repede pe tastatură, luându-şi privirea de la mine: "Astăzi e 7 ianuarie şi e pentru mulţi prima zi de muncă după concediu. Deşi anul abia a început, atmosfera nu e de petrecere. Unii colegi sunt deja încruntaţi şi se uită prin tine ca printr-o colivie ruginită. Nu salută şi dacă ar putea, te-ar evita când treci pe hol. Dar holul e îngust şi lung şi nimeni nu poate evita pe nimeni."

(2019, Bucuresti)