Uneori merge şi fără titlu

Ce e mai bine: făuritori sau nostalgici? Mă întreb uneori, pentru că eu sunt o nostalgică şi nu de puţine ori mi-ar fi prins bine să fiu un om liber, detaşat de emoţii. Nostalgia, bine deghizată în sentimentalism, te împiedică să progresezi. Sunt în casa unde am crescut şi mă simt ca un curator de muzeu, închis din greşeală după program în sălile goale ale muzeului.

Calc peste tot pe relicve şi amintiri solide. Tataie era un făuritor, nu avea timp de nostalgii. Construia pragmatic şi nu suferea privind pe prispa casei spre trecut. Şi mamaie făurea, în felul ei. Ce lasă în urmă femeile? Nu lemn, nu fier, câteva haine pe care le ciuruie moliile, nişte cuverturi de pat, nişte reţete culinare, nişte vase, icoane şi lămpi cu gaz. Amintirile pe care le lasă în urmă femeile sunt albe ca nişte perdele, îţi flutură liniştea şi dacă eşti nostalgic, uneori te prăbuşeşti.

În casa copilăriei mele nu pot arunca nimic, pentru că dacă unii au făurit, alţii trebuie să păstreze. Urc în pod şi găsesc aşteptându-mă şezlonguri, tablouri, jaluzele, fotolii, pălării, revista România pitorească, jucării depăşite, patine, fiare de călcat. Nu le vom mai folosi probabil niciodată, dar de fiecare dată cobor din pod cu sentimentul neputinţei şi trag după mine clapa din tavan ca să pun capac peste un trecut care mă cheamă şi mă dezancorează de prezent. Ce bine ar fi fost să nu fi fost nostalgică, eram acum un om modern, echipat cu cele mai noi gadget-uri, aş fi investit în nou ca într-o afacere cu aur, nici n-aş mai fi fost poate aici.

Nostalgia e un bulgăre greu pe care îl cari în tine şi faci efort să nu se fărâme. Te ţine pe loc, e o ancoră care te lipeşte mereu de un mal pe care alţii nici nu îl mai văd. Tu de ce îl vezi?

Intru în atelier şi caut cheia casei în dulapul lui mamaie. Deschid uşa făcută de tataie. Pe pereţi sunt tablouri făcute de mama. Lampadarul de paie e făcut de tata. Unii făuresc, alţii văd în acele obiecte făurite solidificarea iluziei că timpul nu trece, oamenii nu dispar, curtea nu se goleşte, podeaua casei nu scârţâie, geamurile nu se sparg.

Mă înconjur de obiecte la care nu pot să renunţ, pentru că în ele văd pe cei care le-au făcut. Poate de aceea învârt acum într-o oală cu dulceaţă, pentru că e reţeta lui Gabi şi Gabi a plecat de mult în rochia ei albastră cu buline şi pentru ca ea să mai rămână puţin aici cu mine, din nostalgie repet ceva ce făurea ea.

Sunt în casa copilăriei mele. Peste drum, vecinul meu meştereşte la casă. A fost o casă bătrânească în care au stat părinţii lui, el a extins-o, au dispărut prispa şi pereţii de lut, au apărut pereţi de rigips şi pod şi terasă şi anexe şi gard de metal şi grădină cu flori. Face toate astea pentru fiul lui, care lucrează la Bucureşti şi va pleca probabil din ţară, că aici nu se mai poate. Stau în pat şi aud ciocanul cum loveşte metalul, în elanul făuritor al vecinului meu. Nici nu îşi dă seama că încă nu şi-a terminat treaba şi încă de pe acum pluteşte un nor de nostalgie peste casa lui, care va îmbrăca toată curtea într-o plasă densă ca o pânză de cort, ancorată bine în trecut.