Florica

Florica era duşmanca de moarte a Ricăi. Cu destine diferite, s-au adunat pe aceeaşi uliţă unite de un bărbat şchiop şi strâmb. Venise din alt sat şi se mutase cu cei patru copii la Costică, al doilea bărbat, care şi el avea trei copii fără mamă, slabi şi murdari. Florica s-a trezit cu şapte copii. Avea 29 de ani şi era deja văduvă. S-a gândit că decât văduva Ciutei, cu patru copii, mai bine femeie măritată de-al doilea în Măgura, cu şapte copii. S-o descurca ea cumva.

Florica s-a mutat în casa unde face uliţa un colţ. Acolo era colţul rău, se adunau bârfitoarele alea care toată ziua stau la taclale şi n-are nimeni nicio treabă. Aşa le eticheta Rica, trei case mai încoace, spre deal, faţă în faţă cu noi. Rica nu avusese copii şi era sora lui Costică. Pentru ea, cei şapte copii se împărţeau în ăia patru răi şi amărâţii ăia trei, fără mamă. Până când s-a recăsătorit Costică, cei trei hălăduiau înfometaţi şi jegoşi de colo-colo, lăsaţi în urmă de o mamă fără instinct. Rica nu i-a căinat cine ştie ce şi nu i-a luat la ea să îi îngrijească, deşi erau vecini. Cum a apărut Florica, a început războiul. Lucrau în schimburi la spitalul din Pârscov, Rica îngrijitoare, Florica bucătăreasă. Veneau acasă în momente diferite, Rica la patru, Florica după şapte, când li se servea pacienţilor ultima masă. Certurile lor alternau cu perioade de pace falsă, ca nişte anotimpuri. În perioadele bune, poarta Ricăi se trântea într-un anume fel şi ştia toată uliţa că Florica era la Rica, să mai pună şi ele ţara la cale, ca două cumnate. Nu se auzea decât un zumzet întrerupt de râsete şi nu înţelegea nimeni mai nimic din bârfa lor cântată ca o vrajă secretă peste sat. Apoi una zicea ceva care o deranja pe cealaltă şi cearta se pornea, fiecare stând pe treptele casei ei şi urlând peste uliţă la cealaltă, de-a lungul celor trei case care le despărţeau. Era o salbă permanentă între căsuţa din pământ, dată cu var bleu a Floricăi şi păzită de o tufă înaltă de Trompeta Îngerilor şi casa de pământ dată cu var alb a Ricăi, o salbă formată ba din cuvinte-şerpi, ba din cuvinte-miere. Nu ştiai niciodată cum se roteau mărgelele salbei şi cum începea brusc o nouă pace sau un nou război.

Florica era departe de noi, nu neapărat ca distanţă, cât mai ales socialmente. Mamaie se saluta cu Florica şi ai ei, dar cam aici se încheia socializarea. Rica se simţea prietenă cu mamaie şi când între cumnate se instalau frigurile războiului, Rica era mai toată ziua la noi să raporteze tonele de venin pe care le descărca Florica: nu are grijă deloc de amărâţii ăia ai lui Costică, găteşte în bătaie de joc, duce vorba despre Rica prin sat şi la spital cum că ar umbla cu unul şi cu altul, sub ochii lui Ionel, e numai pusă pe ceartă, a dezbinat-o pe Rica de fratele ei cu care era aşa apropiată, Costică, mare prost dacă s-a lăsat prostit aşa de o muiere. Şi nu orice muiere, una cu patru copii şi care a mai ţinut un bărbat înainte! Alta n-o mai fi găsit! Da de, când umblă femeia cu farmece pă colo şi pă colo, suceşte capul cui vrea ea, insinua Rica la final, dând lovitura de teatru cum că Florica se ocupă cu vrăji.

Când era pace, Rica nu mai venea la noi. Dacă în timp ce se ducea de patru ori pe zi pe la Florica o vedea pe mamaie în grădină, îi zicea din mers, ca o scuză: ce să fac, mă duc pe la amărâta asta de cumnată-mea, că-i e greu şi ei cu şapte copii, n-a avut viaţă uşoară, a mai rămas şi văduvă de tânără... Ce să facă?

Nu peste multe zile, auzeam iar strigarea peste cele trei case, de-a lungul uliţei, ca un ritual care făcea parte din viaţa satului.

Când a îmbătrânit Rica, s-a îmbolnăvit şi a avut nevoie de îngrijiri, a spus tuturor că Florica nu a vrut s-o ajute la greu, că acum, după ce şi-a aranjat copiii la casele lor, prin farmece, le-a făcut vânt amărâţilor lui Costică şi le-a sucit minţile, încât nici unul nu a vrut să se ocupe de Rica la bătrâneţe şi să moştenească averea ei. Peste sat nu s-au mai auzit urlete. Erau prea bătrâne ca să li se mai audă vocile. Florica s-a dus la Rica, poarta s-a trântit sub nuc ca altă dată. Au stat de vorbă în taină şi Florica a ieşit ştergându-şi o lacrimă.

Deşi părea pentru noi din altă lume, cu toate că stătea la patru case distanţă, Florica s-a îngrijit de mamaie în ultimul an şi ceva, când nu a mai fi putut lăsată singură. A intrat la început ezitantă în curte, cu sfiala omului care nu cunoaşte locul. Apoi a preluat animalele, grădina, curtea. Totul a început să arate ca înainte, ca o casă în care nu moare nimeni, câinele şi găinile şi pisicile sunt ale cuiva şi frunzele uscate sunt strânse în grămezi şi florile udate şi iarba dintre ele plivită. Când deschideam poarta, deşi ştiam că mamaie se duce ca un fulg, că nimic nu va mai fi ca înainte, mă bucura enorm să văd peste gard baticul înflorat al Floricăi, ca un steag de speranţă, ca rufele întinse pe sârmă, pe care le întindea în timp ce vorbea cu câinele nostru ca şi cum era un consătean de-al ei căruia îi destăinuia ceva. Aşa am aflat, printre picături, cât de greu crescuse ea şapte copii, având şi serviciu şi animale şi un soţ care nu putea face mare lucru din cauza infirmităţii, cum arătau unele zile când copiii luaseră râie şi îşi tot dădeau unul altuia şi ea trebuia să îl spele pe fiecare în parte, să îl ungă, să îl îmbrace şi să îl pună într-un ţarc unde să nu se atingă de ceilalţi, încă nespălaţi, cum arunca apa, spăla cu spirt copaia, o curăţa cu apă fiartă şi relua ritualul cu al doilea copil, pe care îl punea în ţarc alături de primul. Şi tot aşa, până la miezul nopţii, când ăia spălaţi urlau de foame, în timp ce ea îl ungea cu creme antirâie pe ultimul.

În iarna când mamaie parcurgea ultima bucată de drum, Florica venise devreme, să o pregătească pentru împărtăşanie. O spălase, îi dăduse haine noi şi nu îi dăduse nici mâncare, nici medicamente, în aşteptarea preotului care venea cu icoana prin sat. Îl anunţase că starea lui mamaie nu mai permitea amânări. Au stat ele o vreme, mamaie zâmbind senin şi neînţelegând ce mai era de înţeles, n-a venit nimeni. Florica s-a alarmat, a strigat peste gard la vecini să vadă dacă trecuse preotul pe la ei, cineva i-a spus că azi popa trece doar pe la casele de pe partea dreaptă a uliţei. Noi eram pe stânga. Florica a intrat înăuntru, s-a spălat pe mâini, a luat o linguriţă, o anafură şi nişte vin şi i-a zis lui mamaie:
- Bre tăntiţă, stai în fund, că te împărtăşesc io. Dă-l boalii de popă, dacă are alte treburi. N-a murit lumea fără popi. Hai, se împărtăşeşte roaba lui Dumnezeu, Maria...

Florica mai trăieşte. Casa ei de pământ încă stă în picioare. Trompeta Îngerilor încă o păzeşte. O întreb ce mai face şi zice: ce să fac, stau drepţi până mor, asta vreau să fac, şi când oi pica, le-am zis şi la ai mei, îşi zic şi ţie, să mă îngroape lângă primul bărbat, la Ciuta, nu lângă Costică. Eu cu Măgura n-am treabă, să n-am nici pe lumea ailaltă.

(2018)