Prietenele mele

Am intrat în vorbă ceva mai serios când eu mă duceam cu căruţul cu Copilul Mic la şcoală să iau Copilul Mare. Doamna lucra în grădina din faţa blocului, înfofolită într-un şal gros. Ne ştiam şi ne salutam de când ne-am mutat noi în bloc, dar doar zâmbeam şi atât. Nu mai ştiu când a început dialogul nostru, dar ştiu că ce ne-a apropiat a fost faptul că suntem amândouă din Buzău. Doamna nu mai are nimic şi pe nimeni de acolo, locuieşte acum la fiică în blocul meu, pe partea din faţă. Nepotul a crescut mare, nu mai are nevoie de bunica-bonă. Doamna a fost profesoară de limba română. Mă întreabă tot felul de lucruri de pe acasă, cine mai publică, dacă ştiu de un scriitor anume, care îi trimite cărţi şi cronici, îl ştiu, se bucură. Acum două săptămâni mi-a spus:
- Să ştii că am verificat. L-am sunat pe scriitor şi mi-a confirmat că te cunoaşte. Şi pe tine şi pe tatăl tău.
- Aşa, foarte bine. Să verificaţi mereu informaţiile pe care le vehiculează alţii, să nu aveţi încredere în nimeni. Dacă cineva vă cheamă la el să vă dea bombonele, să nu mergeţi.

Râde. Când nu e în grădina din faţa blocului, e la fereastra etajului 1. O deschide numai dacă mă vede. Mă ţine mult de vorbă, Copilul Mic dă semne vizibile de plictiseală, eu o şâşâi, mişcând căruţul, să mai tacă, ea îşi scoate căciula, pantofii, şosetele în semn de protest. Nu pot să o refuz pe doamna de 80 şi ceva de ani, care nu are cu ce să-şi umple timpul în afara câtorva cărţi pe care le citeşte, a amintirilor din Buzău şi a grădinii. Facem schimb de cărţi şi în cărţile ei găsesc hârtii cu diverse însemnări şi comentarii ale doamnei, care mă înduioşează prin deformarea lor profesională. Nu mai are elevi de mult, dar simte nevoia sau îi face plăcere să conspecteze şi să sublinieze cărţile.

În spatele blocului locuieşte tanti Luci. Şi ea mă ţine mult de vorbă, când mă vede. Mă cheamă mereu la balcon, să vorbim fără să ne audă vecinii. Eu îi dau prăjituri, ea îmi dă borş. Eu îi aduc peşte de la piaţă, ea mă răsplăteşte dându-mi rochii vechi de mătase, cu un număr mai mari decât mine şi cu 30-40 de ani mai mari ca mine. Eu am grijă de partea ei de grădină, ea mă anunţă cine s-a învârtit suspect pe lângă balconul nostru, cât am fost plecaţi. Scap cu greu din informaţiile pe care mi le şopteşte, pentru a zecea oară, legate de domnul Popescu, de deasupra, care în mod expres a inundat-o. Ca să se răzbune pe ea.
- Ei, cum aşa?
- Uite aşa. Când locuiam la casă aveam un cireş pe răzor. Cireşul era la mine în curte. Şi dom Popescu se căţăra în cireş şi-l culegea aproape tot, şi partea mea. Ţine tu cont! Era la mine în curte cireşul! E, şi odată m-am enervat şi am cules toate cireşele, chiar dacă nu se copseseră. Toate. Şi el s-a supărat foc. Şi de aceea mă inundă. An de an.
- Bine, dar domnul Popescu a murit.
- E, anul acesta, dar până acum? Şi oricum, a preluat nevastă-sa. Acum mă inundă ea.

Câteodată, cum a fost ieri, nu am chef de nicio vorbă. Mă doare rău capul şi abia pot să fac conversaţie de bază cu copiii mei. Am plecat cu greu la magazin şi speram din toata inima să nu fie doamna profesoară în grădină. M-am uitat prin fereastra uşii de la intrare, nu era. Ce bine.

Ies zgâlţâind căruţul pe scări. Când trecusem de teiul din colţul aleii, aud în spatele meu:
- Ce faceţi, doamnelor?

Doamna fâlfâia din mână la geamul ei.
- Văd că ai treabă, nu te ţin mult. Profit că nu e fiică-mea acasă, că mi-a spus să nu te mai ţin de vorbă, că ai treabă. Auzi, ce poezie ermetică scrie Iacob! Incredibil. Vino mai aproape puţin, să-ţi explic. Am şi scris rapid nişte impresii. Vrei să le asculţi?
- Cu mare drag, dar se poate mai târziu?
- Da, dar mai târziu revine fiică-mea. Şi nu mai pot să vorbesc cu tine, că mă ceartă că te ţin din treabă. Ei, nu-i nimic. Mâine atunci. Sau altădată, zice ea uşor întristată.

Mă întorc şi plec. Când ajunsesem destul de departe, la tomberoane, o aud tot în spatele meu:
- Auzi, când te întorci, să mă strigi totuşi. Poate avem timp să-ţi spun ceva despre Salinger. Eu i-am citit cărţile, să ştii. Tot ce s-a publicat la noi, cel puţin. Dar zi şi tu, ce scriitor e acela care termină frazele aşa: "mergeau prin câmp şi cerul era bla bla bla". Zi şi tu. Ce, limba engleză nu e suficient de vastă să-i ofere cuvinte să-şi termine decent frazele? Eu am rezerve în privinţa lui. Să mă strigi, da? Că vreau să vorbim despre asta.

Inutil să spun că m-am întors acasă tiptil, pe burtă, ca cei care trec graniţa fără acte. Am scăpat cu bine. Am intrat în casă, am răsuflat uşurată. Nici n-am făcut doi paşi şi o aud pe tanti Luci că mă strigă să vin la balcon. Puţin, nu durează mult. Are să-mi spună ceva.

(aprilie 2017)