Scriitor la cină

A venit aseară la noi un mare scriitor. Nu se întâmplă des să ne viziteze scriitori şi nici ca ambasada să acorde atenţie literaturii. Alte subiecte ne preocupă şi ocupă zilele, scriitorii nu. Dar există culoare de şansă, ca în orice moment al vieţii, şi anumiţi scriitori străpung impenetrabilul perete al indiferenţei noastre şi ajung la noi. Ca nişte somoni, împotriva tendinţei. Unii din ei sunt foarte mari. Acest scriitor, şi el mare, a venit deci la noi şi i s-a pregătit o cină la reşedinţa ambasadei. Pe lângă scriitor, au mai fost invitaţi şi alţii, toţi implicaţi pe scena literaturii şi intelectuali după vorbă, după port. Cel care a făcut oficiile de gazdă, uşor stingher dar plin de solicitudine, a fost un diplomat de la ambasadă.

În situaţiile oficiale mie pare să îmi moară gândurile. Nu îmi vine nimic, dar nimic în cap. E un vid acolo că ar intra lejer strategia unui război mondial, fără să se înghesuie în altceva. În tăcerea minţii de aseară, eu nu mă puteam gândi decât la cum i-ar sta Marelui Scriitor cu mărgele în păr. Şi îl priveam cu interes de designer, sperând că nu mă observă nimeni din cei prezenţi la această cină oficială.

O cină oficială se desfăşoară aşa: cei de la ambasadă se adună mai devreme la reşedinţă, stau neapărat băţoşi şi imită o atmosferă caldă de bun venit. A sta băţos e o artă care se învaţă, de fapt un meşteşug şi cred că l-am prins repede, stau şi eu imediat băţoasă, o seară întreagă, uneori nici nu mă mai pot opri, vin acasă şi tot aşa importantă şi gravă stau, chiar şi a doua zi la prânz stau ţeapănă pe scaun şi mănânc cu înghiţituri foarte mici, fără să vorbesc şi fără să fac firimituri.

Apoi vin invitaţii, trebuie neapărat primiţi ca la muzeu, într-o atmosferă politicoasă şi glacială. Se bea un pahar în picioare sau în hol, pe fotolii, se fac eforturi susţinute de a închega o discuţie şi a forma un grup, totul se presară cu tăceri stânjenitoare în care unul din noi îl întreabă (a câta oară?) pe unul din diplomaţi cum a ales postul din România, publicul ascultă pregătit să audă lucruri amare spuse elegant, dar diplomatul povesteşte că alte capitale, precum Copenhaga, Berlin sunt un basm terminat pe lângă Bucureşti, că fără chiar s-o ştie, fiecare diplomat visează în forul lui interior la un post ca Bucureştiul, post cu posibilităţi şi rampă de lansare către alte şi alte orizonturi. Publicul ascultă politicos. Se mai bea un strop. Când au dispărut suficient de mulţi stropi din pahare, unii cad în extrema cealaltă. Se înmoaie verticalitatea de la început, se zâmbeşte, ne poftim călduros la cină, ne atingem pe umăr, râdem tensionat, dar consecvent la orice glumă şi povestire cu caracter hazliu.

Aseară, la masa au fost invitaţi mulţi intelectuali şi dacă în alte ocazii m-am plâns că nu e publicul suficient de cultural, aseară ar fi trebuit să mă plâng că era prea cultural. Toţi păreau nişte bule de cristal rafinate răsfirate prin salonul imens, nişte candelabre cu stil. Eu mă simţeam un geam de sifon. În timp ce pe deasupra mea zburau idei ca avioanele, se povestea de redacţii şi reuşite editoriale, de piese de teatru alternativ, de happening-uri strălucitoare, capul meu gol nu avea decât o mirare: oare cum i-ar sta Marelui Scriitor cu mărgele în păr.

Invitaţii au luat loc la mese. Uneori mă uitam peste masă la Scriitor şi mi se părea că mă văd pe mine din spate. Acelaşi păr dezordonat şi gorgonic, acelaşi aer de om care nu se află unde trebuie. Tresăream şi mă bucuram că eu sunt eu şi el e el, că eu sunt aici şi el acolo. Nu pot fi eu el. În plus, nu am cămaşă roşie. Am remarcat brusc că jumătate din invitaţi purtau ceva roşu pe ei (ciorapi, şosete, geacă, pulover, cămaşă, curea). Ăştia ţin cu Scriitorul, mi-am zis. Toţi ceilalţi aveau verde. Nu ştiu cum s-a întâmplat. Eu am purtat aseară tocuri şi rochie de culoare insipidă, ca să mă adaptez la mediul înconjurător.

Printre invitaţi, nume grele, din manuale, erau şi promisiuni tinere, viitoarea generaţie de intelectuali. Câteva puştoaice agresive, urâte şi deştepte. Un profesor străin care urma să organizeze petrecerea de Moş Nicolae pentru copiii diplomaţilor şi expaţilor şi dezvoltase o obsesie pentru tronul lui Moş Nicolae. Evenimentul nu avea legătură cu vizita Marelui Scriitor, dar profesorul s-a gândit că dacă tot vine la cina oficială la reşedinţă, să profite de ocazie şi să ia de acolo tronul lui Moş Nicolae, pentru petrecere. Tronul era înalt, vremea rea, maşina parcată departe. A fost pe deplin dificil şi o vreme toţi ne-am mutat atenţia de la sferele înalte care treceau pe lângă capul Marelui Scriitor la grija mundană a decorului de petrecere. Când să continue discuţiile serioase, literare, intelectuale, audienţa se tot întrerupea privind la profesor care urca în fuga scările şi striga de jos la noi ce sus, din capul scărilor, ridicându-şi pantalonii ca cei de la ţară care în drum spre o nuntă trebuie să repare spontan şi osia de la căruţă:
- Măi, unde pun tronul? Că nu încape în maşina mea. Cum dracu l-aţi cărat anul trecut?

Diplomatul-gazdă, vizibil deranjat şi scos din discursul lui intelectual, încerca să creeze o agendă separată pentru Moş Nicolae:
- Hai să lăsăm tronul pe mai târziu, acum avem alte lucruri de discutat.
- Bine bine, zicea profesorul străin, dar eu ce fac? Cine ia în primul rând costumul lui Moş Nicolae? E cu cal sau facem fără cal? Bănuiesc că faceţi fără cal, nu?

Şi obora din nou în fugă scările să aranjeze tronul, lăsând uşa de la intrare deschisă şi frigul să curme elanul nostru intelectual.

În tot acest timp, Marele Scriitor a stat la distanţă de cei din jur şi de el însuşi, timid şi puţin absent, ca un Isus la o cină. Un critic literar pe val stătea într-un colţ fără să spună nimic, fără să critice nimic. Părea că se întreabă ce caută aici şi încerca să facă faţă cu un pahar de alcool în mână, privind în jur ca la un chef cu femei urâte. Lângă el dădea din mâni în plină efervescenţă de concepte un băiat foarte inteligent din Timişoara, în pulover verde. Aş fi vrut să am eu ideile lui, curajul lui şi puloverul lui verde. Între noi era Editoarea, care m-a hipnotizat cu modul ei ondulatoriu de a vorbi, mai ales după câteva pahare. Părea că recită şi la final chiar s-a supărat că domnul care serveşte lichioruri trece prea rar, gravitând pe o orbită prea departe de ea. De supărare, nici nu a mai vorbit română. Îi adresa întrebări Traducătorului într-o limbă care mirosea a lichior de portocale: deci, eşti sau nu eşti aveilabal? Ce facem? Reschedulăm? Dacă nu se poate altfel, reschedulăm, că mai am şi eu nişte remainuri prin raft.

A recitat mai departe cifre de afaceri şi numere avantajoase şi apoi aşa, câteva spoturi publicitare cu multele ei cunoştinţe culturale din Austria. Apoi ne vorbea tuturor, cu ochii în tavan, despre ghinionul de a te naşte în România, ne povestea ca unor copii ascunşi în paturi amintiri din epoca de aur de parcă tocmai acum 4 minute s-a încheiat comunismul şi ei nu i-a spus nimeni. Sau de parcă ea a dormit, ca mama din filmul cu Lenin, 20 de ani şi abia acum s-a trezit.
- Mai există Brifcor? Că noi asta beam în comunism. Mai există Herculane? Că noi acolo făceam festival în comunism. Acum miercurea e seară de fotbal? Ce ciudat! Pe vremea noastră, în comunism, era marţea.
Apoi se întorcea iar către Traducător: deci, dragă, reschedulăm?

Aveam senzaţia că îl va striga Reschedulache, am aşteptat toată seara să îi spună aşa măcar o dată, dar nu s-a întâmplat lucrul acesta pentru că ea, chinuită de drama editorului din România, voia ca Marele Scriitor să scrie mai puţin, să traducă Reschedulache mai puţin şi să publice ea nişte cărţi mai subţiri, ca să cumpere oamenii. Marele Scriitor privea peste noi, neînţelegând nimic din propria tranşare. Tocmai a terminat o carte de 400 de pagini. Cu premii şi recenzii foarte bune. Reschedulache jubila. Mai multe pagini = mai mulţi bani. Editoarea s-a enervat.
- Tu n-auzi, dragă, că nu se poate?? Nu se poate! Multe pagini înseamnă costuri mari pe exemplar şi nu-mi cumpără nimeni cărţile şi eu ce fac, stau cu ele în stoc?! Nu poate să ne propună şi el o carte mai subţire?

Discuţia a continuat cu evidente bătăi din aripi în toate direcţiile, s-a făcut mult praf, s-a discutat despre politica internaţională şi locală. Eu, neavând absolut nimic în minte decât mărgelele din părul Marelui Scriitor, am închis ochiul p-afară, dar înăuntru l-am deşteptat, ca Eminescu. M-am reconectat la desert. Ratasem nişte concluzii fenomenale probabil şi totodată nu mare lucru. Erau toţi la locul lor, intelectuali de aur, ei făceau lumea, eu doar purtam tocuri şi nici măcar tristeţi nu mai puteam încerca, pentru că ştiam că ocazia mea de a fi ca ei, în aceasta viaţă, de mult a trecut.

În schimb, banală şi mioapă, mi-am verificat mobilul de câteva ori la lumina unei lămpi, m-am dus la toaletă şi am mirosit săpunul şi urcând înapoi scările către locul cinei şi beligeranţii literaturii, m-am mai electrocutat niţel uitându-mă în oglindă la Marele Scriitor şi având fulgerător impresia că mă văd pe mine, când de fapt nu aveam cum să fiu eu, pentru că el nu avea tocuri, ci cămaşă roşie, ceea ce eu nu aveam şi nici n-aveam cum să am, pentru că de fapt purtam o rochie insipidă, culoarea mediului înconjurător veşnic în transformare.

(scrisă în 2011, revizuită în 2020)