Floare de migdal

În noaptea asta se întoarce Biba, vecina noastră din dreapta, din Japonia. A fost plecată trei luni la fiica ei care locuieşte acolo si a lăsat acasă cinci câini, o pisică, o grădină, nişte găini şi căsuţa ei de 130 de ani, cu balconaş. Fără Biba uliţa a fost pustie. Nu i-am mai auzit glasul şi hohotele de râs cu care comunică peste gard cu vecinii. Tanti Tita, Gică şi tanti Florica s-au ocupat de animale, tata i-a tuns din când în când iarba care a crescut nebună în absenţa Bibei, făcându-şi de cap ca o adolescentă. Îi zic Copilului Mare: hai să îi facem o surpriză Bibei, se întoarce la noapte. Îi luăm flori? De unde, că nu avem florărie în zonă. O bere? Se încălzeşte afară pe masă până vine ea la patru dimineaţa şi nici nu e suficient de festiv. Prăjitură? Nu, că o mănâncă pisica până vine Biba.

Am mai scotocit noi o vreme şi mare inspiraţie nu am găsit. Hai să îi luăm baloane! Am fost în satul vecin să căutăm şi alte decoraţiuni. Am găsit doar pui congelaţi, hârtie igienică, ojă grena, papuci de plastic, capace de veceu, găleţi, nicio decoraţiune. Am luat baloane. Aveau doar nişte baloane mari, de nuntă, care pot fi umplute cu confeti şi dau bine când le spargi. Lasă că îi facem noi decoraţiuni, am declarat noi cu zel ca nişte designeri de serbare. Asta era pe la 10 dimineaţa. Între intenţie şi realizare e un drum lung şi susţinut la noi acasă.

Scurtez povestea. Ziua s-a topit cu noi făcând cu totul altceva decât decoraţiuni şi surprize. Când s-a lăsat noaptea şi puneam masa sub nuc, îmi dau o palmă peste frunte şi îi zic Copilului Mare:
- Am uitat de Biba! La ora asta nu mai avem cum să intrăm. Cheia e la tanti Florica şi la ora aceasta probabil s-a culcat.

Tata ne aude şi zice:
- Nu, nu renunţaţi, că era o idee foarte bună! Ştiu eu un truc prin care să intrăm în curte.
- Noaptea, ca hoţii!, am trimis eu aluzii de sub nuc.
- Păi nu ne vede nimeni! a justificat tata gestul nostru.
- Nu facem nimic rău, a zis soţulescu cu sufletul ca un porumbel, analizând balanţa dintre moralitate şi bune intenţii.
- Repede, până nu se răceşte mâncarea şi nu ne ceartă mama, a devenit tata brusc coordonator de proiect. Treceţi la umflat baloane!

Mama a strigat din bucătărie: ce tot faceţi de nu veniţi la masa?!
I-am spus, i s-a părut o tâmpenie.
-Le puneţi în gard, nu intraţi în curte. Eu nu mai încălzesc o dată mâncarea.

Am umflat baloane mari, mari, care au luat-o la goană prin curte, pe întuneric. Soţulescu umfla, tata scria cu un marker pe ele, el şi cu mine compuneam textele. Tata a scris ceva care semăna a alfabet japonez şi a scris pe partea cealaltă: Bucură-te, floare de migdal. Am vrut să îi scriem haikuuri, dar nu aveam nici timp, nici inspiraţie şi ne ieşeau aiurea silabele. Apoi am diversificat mesajele, părăsind spaţiul liric. S-a mai scris pe baloane:
- Bine (că) ai venit!
- Futaba te plânge. Măgura se bucură.
- Iohannis dă mărire 10% la pensie românilor care se întorc acasă.
- Vezi că ţi-a tăiat Gică liliacul.

Am ezitat dacă să îi scriem acest mesaj sau sa o lăsăm să descopere singură, în aburii dimineţii, absenţa vegetală. L-am scris totuşi.

Copilul Mare i-a scris: Biba, vecinii te iubesc.

Ne-am dus toţi patru pe uliţă, prin întuneric, la Biba. Ameţiţi de la umflat baloane mari, mari. Cu reflexe neînchipuite, tata a deschis ditamai poarta, fără zgomot. Soţulescului a început să i se pară riscant totuşi şi a zis că rămâne la poartă, să poată explica ce facem, în caz că ne întreabă cineva.

În acel moment, s-a dat drumul la iluminatul stradal.

În acel moment, a trecut Vladimir pe acolo, fiul primarului, care şi-a pus o glugă pe cap, s-a uitat fix la ceata noastră de piţigoi şi, fără să salute, a trecut mai departe. Cei cinci câini au tăcut mâlc când au văzut baloanele, de parcă venisem cu bulgări de magie. Copilul Mare, care strigase tot timpul, cu baloanele în braţe: sunt fata cu baloane, sunt fata cu baloane, a devenit subit etică şi a decis că nu e frumos să intrăm în curtea femeii şi dacă îi lipseşte ceva, nu va da vina pe noi? Deci a ieşit.

Am rămas în ceată eu şi tata şi am legat baloanele de un stâlp, iar tata îşi făcea griji să nu sară vreo pisică.

Ne-am întors acasă, ne-am aşezat la masă sub nuc. Dusesem furculiţele la gură când în liniştea serii s-a auzit un bubuit şi toţi câinii şi găinile din zonă au început să latre, să cotcodăcească, să se agite.
- Baloanele noastre! am ţipat eu.
- Cred că s-a spart doar unul, nu toate, a evaluat soţulescu de la distanţă situaţia.
- Măcar de n-ar fi ăla cu Futaba te plânge, a zis tata.

Futaba e o provincie din Japonia, foarte aproape de zona unde locuieşte fiica Bibei şi unde a vrut s-o ducă în plimbare ginerele ei japonez. Biba i-a spus că ea e văduvă, nu poate să meargă la Futaba, să nu-i iasă vorbe. Cu Biba râzi mereu şi când râde la ea în curte, se agită găinile din cuibarul nostru şi par să râdă şi ele.

(2018, reeditat 2020)