Am ales. Nu am cules

Au fost alegerile. Am votat la Măgura, la şcoală. Am vrut să trec neobservată, deşi în sinea mea m-am cam simţit prinţesă când, fiind acum de la Bucureşti, a ieşit din cancelarie şi m-a întâmpinat însuşi primarul. Apoi m-a condus direct în sala de vot către o doamnă, ocupată cu formularele, care îi zicea la telefon cuiva că X se pare că n-a ales nici cu ăla, nici cu celălalt, n-a fost cum ne-am înţeles, deci na, acum s-a răsturnat situaţia, dar hai că nu mai pot să vorbesc, te sun mai încolo. Am votat, în ochii holbaţi ai sătenilor care voiau să vadă cum arată un votant de la Bucureşti.

M-am uitat peste drum, la casa frumoasă unde locuia doamna Giurgea, bunica colegei mele Ioana şi mama colegului lui tata. Nu mai votează de vreo 7 ani. E la 2 metri sub pământ, împărţind eternitatea cu alţii, lângă clopotniţă. La frumoasa casă a doamnei Giurgea nu mai sunt nici perdele, termopanele nu au plasticul scos şi fâşii de plastic cu text albastru fâlfâie în vânt ca un înger blocat în fereastră. Miroase a iarbă singură peste gardul ei, în curte.

În drum spre casă, m-am oprit la magazin, am luat pâine, am vorbit de alegeri şi vacanţă cu vânzătoarea, i-am mai cerut şi nişte bomboane, am salutat şi am plecat. Pe drum m-am întâlnit cu Adriana, cu care am luat familionul la dereticat, o oră şi ceva, şi despre toţi Adriana mă întreba: da ăla ce mai face? da ăla pe unde lucrează? da cu aia când ai vorbit ultima dată? Am vorbit de Gabi şi de Mihaela Runceanu, de viaţă, de ce a fost, de ce nu va mai fi. Ne-am despărţit. M-am uitat la toate casele unde face drumul o curbă, pe lângă care treceam în copilărie. Trec şi acum, doar că sunt toate părăsite. Au murit în ultima vreme toţi oamenii care le locuiau, erau înrudiţi şi pe vremuri era un freamăt în zona asta, ieşeau şi intrau dintr-o curte în alta ca şi cum pregăteau o masa comună şi aveau nevoie de furculiţe din casa unuia, mâncare din casa altuia, farfurii din bucătăria altuia. Acum vezi doar urmele vieţii în colibele cocoşate de singurătate. Doar vântul mai trece dintr-o curte în alta, trântind porţi şi căutând furculiţe imaginare. Poduri cu fân în care nu mai urcă nimeni, grajduri de animale fără animale. Pe aici veneam cu tataie şi îi salutam pe toţi de la case şi oamenii îl întrebau ce mai face, iar el le răspândea din mers: mi-a cam căzut faianţa, mult nu mai e. Şi cei vii aflaţi în curţile lor vii răspundeau râzând, că înţelegeau metaforele lui tataie: las-o să mai stea aşa, crăpată, faianţa, important e zidul. Şi treceam mai departe.

Am trecut şi duminică, venind de la alegeri. Am luat-o pe lângă biserica înconjurată de cimitir ca o fustă cu volane. Andronii pe o parte, Voinoiii pe alta, ce adunătură dragă şi rece, fix la începutul aleii, unde începe dealul. Îi salut şi trec spre casă. Din case ies fuioarele de fum, deja oamenii fac focul, miroase incredibil şi pe deal frunzele sunt aşa de frumos colorate, deşi noaptea le va stinge lumina, mai e puţin şi se întunecă. La tanti Florica nu se aude nimic, că e în casa la televizor, la Dana se aude muzică şi Costel întinde o folie pe jos cu băiatul lor, intru la noi în curte. În doi copaci stau agăţate nişte hălci de berbec, ca în ritualuri de luptă medievale. Noi venisem să culegem merii, dar Gică a tăiat berbecul, noi l-am cumpărat aşa, gata tăiat. I-am cerut şi blana, să îi fac copilului o bundiţă. Nu am mai cules mere. Bustul berbecului e în cireş, la răcit. E secţionat pe burtă, deschis ca o carte. Parcă suntem într-o enormă lecţie de zoologie. Copilul sare energic pe trambulină, atinge cu capul ramurile mărului chel. Dacă te uiţi prin berbec ca printr-un ochean, vezi pe partea cealaltă, prin gât, iarba şi frunzele şi faţa câinelui, care se holbează de dincolo de gard la hălcile din copaci. Pulpele berbecului sunt agăţate în nuc. Prin ele nu te poţi uita, doar pisicile sunt interesate. Pe jos, în iarbă, splendoare, e blana însângerată şi întinsă, dată cu sare grunjoasă. Mai urmează doar să găsim tăbăcar. Unde mai găseşti azi un tăbăcar? Şi în timp ce eu am planuri, familia mă ceartă că îmi complic inutil existenţa şi numai grija blănii nu o mai aveam. În plus, cine mai poartă azi bundiţă?

Mă uit la căsuţa lui mamaie. Nici lumină, nici zgomotul pe care îl făcea uşa ei de lemn, când ea o trăgea să vadă ce mai e pe afară. Am în minte ultima imagine cu ea, când noi ne pregăteam să plecăm de Crăciun din ţară şi am trecut s-o pupăm, nu că ea îşi mai dădea seama ce e Crăciunul, ce înseamnă plecarea sau cum ne cheamă. Ştia totuşi că ne uneşte pe toţi iubirea, de aceea se bucura aşa de tare când ne vedea. Ultima imagine este un stop cadru cu ea în frig, în faţa casei ei, ea ieşită greu, aproape târât din casă, să ne facă la revedere cu mâna. Purta pantalonii mei de trening de când aveam 13 ani. Fluturau pe ea, flutura şi ea, zâmbea şi plutea peste noi.

Duminicile se topesc rapid când eşti la Măgura şi pleci seara spre Bucureşti. Am vopsit uşile la beci, m-am dus acolo sub nuc, la iepuri, în spatele grădinii unde găinile se uită prin plasa gardului la ostaticii iepuri. Am vopsit cu vopsea verde, mişcări ample. Culoarea speranţei. Apoi am dus covorul în camera de la pian. Am băgat în pungi apoi berbecul tranşat de tata în zeci de bucăţi, am rulat blana şi am dus-o în pod. Unde probabil o voi uita cu desăvârşire.

La plecare am trecut iar pe lângă cimitir, că aşa te duce drumul, nu ai cum altfel. Câteodată mi se pare că mă desparte totul, absolut totul de acea vârstă, când eram şi eu şi ei aici. Că amintirea e un zid de beton care nu lasă loc de trecere între ieri şi prezent. Altă dată nu mi se pare deloc aşa. Sunt toţi chiar lângă mine. Şi nu trebuie decât să am răbdare, că într-o zi totul va fi ca mai demult. E doar o chestiune de timp, toţi mă aşteaptă şi eu mai am puţină treabă pe aici.

Apoi am ieşit în drumul mare, punând farul pe toţi cei care veneau dinspre Buzău şi se duceau în sus, la Braşov. Şi am plecat la Bucureşti, nevrând să plec, pentru că vene prin care trece pământ şi organe care pompează dealuri mă leagă ombilical de Măgura şi toată viaţa e doar o acoladă care trebuie completată înainte să mă întorc aici de tot. Apoi, fără nicio legătură, mi-am adus aminte că s-a descoperit că Tutankamon avea picioarele strâmbe, pentru că era născut în urma unui incest, deci avea un handicap, deci mergea cu baston, deci n-ar fi putut muri eroic în războaie. Cum s-a scris. Purta baston şi nu bea deloc sifon. Am zâmbit.

(scris în 2014, editat 2020)