J.E.H.: Da, pe această definiţie, mentorul meu ar fi Peter Collins din Montrealul jumătăţii de ani '70, când am fost eu acolo. Pe când căutam să merg la master, asta era imediat după ce terminasem un bachelor tradiţional în arhitectură din Nebraska, cred că am aplicat la doar două şcoli post-universitare, una era McGill şi cealaltă Columbia. Columbia mi-a răspuns da, te acceptăm şi am vrea să începi în programul nostru de conservare istorică, asta pentru că scrisesem o cerere oarecum vagă, spunând că eram interesat în istorie - istorie a practicii de arhitectură şi design; de fapt, am fost sunat de James Marshton Fidge, un soi de bunic al educaţiei despre conservarea patrimoniului în America, el încercând să mă recruteze, iar eu i-am mulţumit pentru telefon. Dar apoi m-au notificat de la McGill că fusesem acceptat şi acolo într-un soi de program croit special de şi pentru Peter Collins, în care eu aveam să fiu unicul masterand.
A.I.: Deci, avea să fie foarte personal.
J.E.H.: Şi nu făceau asta de obicei, aveau un studio de master în arhitectură, dar aveau să mă lase şi pe mine într-o versiune post-profesională de master în arhitectură, plus că aveam să studiez cu Peter Collins! Şi mi-am zis: ei, asta-i pentru mine, aveam să locuiesc în Montreal un an, ceea ce mi se părea foarte, foarte cool. Deci, da, mentorul meu a fost Peter Collins. Vrei să vorbesc despre el?
A.I.: Aş vrea să îmi descrii calităţile lui. Adică, din ce spui, reiese că ai fost ales de el într-un fel: aveai două opţiuni, dar ai ales să îi fii discipol. Deci, care erau calităţile sale?
J.E.H.: Calităţile lui erau... Era un... Nu vreau să folosesc termenul acesta în faţa cuiva care... Nu îi voi spune iconoclast pentru că ăsta nu e un cuvânt bun pentru tine, ca ortodox...
A.I.: Nu, nu, e ok, suport!
J.E.H.:... dar era cineva care ar fi criticat orice, un non-conformist până la capăt în ceea ce privea convenţiile curente şi acceptate ale gândirii şi criticii arhitecturale, ale istoriografiei domeniului. Avea propriile definiţii pentru orice, definiţii înrădăcinate profund în forme particulare de discurs de care era profund ataşat, în sensul în care acest mod de a gândi îl aşeza în opoziţie cu cam tot ce era luat ca atare în gândirea arhitecturală din a doua jumătate a secolului al douăzecilea. Asta, coroborat cu faptul că era un clasicist îndârjit, care credea în esenţă că marea arhitectură era un soi de traiectorie continuă de la Philibert de l' Orme la Auguste Perret şi apoi se prăbuşeşte. Nu avea decât dispreţ pentru Le Corbusier şi pentru oricare dintre avangardişti deşi eu cred că era o relaţie de dragoste / ură, sau, mai corect, de ură / dragoste dar, oricum, era un raţionalist clasic pursânge, trăsătură care se străvede puternic în cartea sa (Changing Ideas in Modern Architecture 1750-1950), pe care am recitit-o în vara dinainte de a mă muta la Montreal.
(va urma)