Am în faţă traducerea în limba română, la Editura Paideia, a unei cărţi de istorie culturală absolut remarcabilă, în primul rând, prin multitudinea de referinţe, analogii şi trimiteri pe care o stârneşte în cititorul avizat (care nu este doar arhitectul, ci oricine interesat de spaţiul edificat şi de semnificaţia acestuia). Prima e chiar din (sub)titlu, o trimitere la Walter Benjamin (deşi nesusţinută metodologic de text); apoi, poate involuntară, dat fiind anul apariţie şi caracterul profund British al cărţii, la Fundamentals, ansamblul de documentaţie şi instalaţii (unele, chiar în sensul ingineresc al termenului) girat de Bienala de la Venezia când curator a fost Rem Koolhas (2014; cumva, analogiile continuă, pentru că tema pavilioanelor naţionale a fost Absorbing Modernities). Acelaşi Rem Koolhas care a şi proiectat casa cu piscina deasupra, pe / în loc de terasă, al cărei dormitor matrimonial are, mai degrabă, proporţiile unui coridor.
Coridorul este, oricum l-am defini, un spaţiu-serv, în dihotomia propusă de Luis Kahn. Ca atare, el conduce spre, sau conectează între ele spaţiile importante ale unei construcţii, spaţiile servite. Ca atare, istoria culturală a unui asemenea spaţiu, în acelaşi timp extrem de important şi ilustru secund, nu poate să nu trezească în noi întrebări pe care nu ni le pusesem anterior. Iată, de pildă, ne amintim de tema decomandării în locuinţa socială colectivă a perioadei comuniste. De la apartamentele comandate, cu trecere prin living spre dormitoare (zona de noapte), greu de mobilat cu ceea ce, pauper, oferea industria de mobilier comunistă, la forma lor cea mai isteaţă (apartamentele comandate cu parcurgere circulară, din care prea puţine s-au construit în anii şaizeci şi şaptezeci), până la mult doritele apartamente decomandate, care permiteau o oarecare intimitate mai multelor familii care trăiau într-o astfel de locuinţă, mai cu seamă după 1989, dar risipeau suprafaţa construită pe coridoarele mai mult sau mai puţin (in)utile.
Sau coridoarele nesfârşite pe care dezvoltatorii imobiliari ni le propun astăzi la blocurile (mai) ieftine, ca să economisească încă un nod de circulaţie (scări, dar, mai ales, lifturi costisitoare în plus). Dar ce sunt străzile, dacă nu coridoare, mai cu seamă în moda anilor '70, când au fost placate cu blocuri de-a lungul, nesfârşite, cu funcţie dublă: 1) crearea unui front la stradă, critică acută adusă imobilului de locuinţe colective free-standing în peisaj, propus de corifeii modernismului arhitectural şi 2) camuflarea a ceea ce era îndărătul acestor lungi faţade prost edificate şi deloc întreţinute: fie buna, bătrâna locuire la curte, a mahalalelor bucureştene, fie slums, în care s-au transformat aceleaşi mahalale după ce au fost decuplate de la relevanţa urbană şi, deci, li s-au blocat posibilităţile de dezvoltare.
Cartea de faţă vorbeşte despre unele dintre acestea şi pe multe altele ni le propune, prin analogii, gândirii de după carte a temei coridoarelor, pasajelor (îmi amintesc geniala definiţie a lui Tudor Octavian, dată arhitecturii staliniste: Pe drumul de coloane ce duce la sifoane!) cu sau fără umbră proprie (o propunea, pentru Bucureşti, Martha Bibescu, dar nimeni nu a ascultat-o, nici la vremea sa şi niciodată, de altfel, nici acum, când schimbările climatice ne-ar invita la trotuare-colonade, cu umbră, dublată de umbra platanilor, care să despartă pietonii de pericolul automobilistic; textul poate fi citit în numărul dedicat Bucureştilor de către revista Secolul 20).
E o carte deşteaptă, cultivată, utilă şi surprinzătoare, cel mai adeseori. Descoperim că ştiam multe din aceste lucruri, dar, cumva, le camuflasem în insignifianţă, le trimisesem în umbră şi în debaralele