Brâncoveanu Reloaded

Sunt onorat că am fost invitat, în calitate de referent de două ori extern (din afara facultăţii/IOSUD şi, parţial, din afara profesiunii teologice), să parcurg teza de doctorat a Părintelui Ion Pantilimonescu, paroh al Bisericii Andronache, şi să mă pronunţ asupra ei. E o premieră pentru mine şi sper să nu fie ultima participare în acest onorant context. Că s-a potrivit să fie vorba şi despre un subiect drag, asupra căruia m-am aplecat şi în calitate de arhitect de lăcaşuri de cult, dar mai cu seamă după o expoziţie dedicată arhitecturii zise brâncoveneşti, în 2014, împreună cu acad. Răzvan Theodorescu şi cu colegul meu, prof. Marius Marcu Lapadat, e cu atât mai mare bucuria. Munca de documentare pe teren, la ctitorii, dar şi cea în biblioteci, la simpozioane dedicate tricentenarului şi, mai ales, comparând cunoştinţe cu colegi de breaslă şi cu acad. R.Th., mi-a dovedit câteva lucruri şi mi-a ridicat câteva nedumeriri. Prima dovadă este că ştim ceea ce ştim în chip fragmentat, fiecare pe domeniul propriu. Or, fenomenul despre care vorbim a fost unul fluid, continuu, traversând epoca strict istorică, genurile artistice şi, parţial, chiar şi graniţele geografice. Deci, munca istoricului trebuie să fie complementară, interdisciplinară şi, pe cât se poate, una de echipă. În al doilea rând, hiatusul de aproape 200 de ani după ce Brâncovenii s-au stins nu se suprapune peste ecoul post-mortem al artei care le poartă numele, ea fiind prima redescoperită de arhitectura neoromânească. Şi a treia descoperire este actualitatea principiilor invocate, puse în lumină şi edificate în acea sută de ani luminoasă din istoria Valahiei, de la Neagoe Basarab, prin Cantacuzini, la Brâncoveanu şi până după Mavrocordat.

Prin urmare, o lucrare de sinteză contemporană se impunea şi teza de faţă aspiră să fie, dacă nu ACEA lucrare, atunci o contribuţie la sinteza care va urma şi care, cel mai probabil, ar trebui să fie una cu autor colectiv. Cea de faţă este tentată de exhaustivitate, într-o temă şi într-un timp în care, metodologic măcar, exhaustivitatea nu mai este nici dezirabilă şi nici posibilă. Mai exact, materialul de cuprins poate fi numit de o singură persoană, descris de o singură persoană, dar nu şi interpretat de o singură persoană şi, dacă trebuie să fac o singură observaţie majoră lucrării, aceasta este: munca de analiză nu este dublată de una de sinteză pe măsură.

O a doua observaţie începe cu titlul, care invocă un stil brâncovenesc. Noţiunea de stil nu mai este una fertilă în contemporaneitate; în plus, la arta şi arhitectura din secolul basarabo-cantacuzin, nici nu se aplică, aşa după cum nu se aplică nici artei neo-româneşti de mai tîrziu. Nu e vorba despre un fenomen estetic care, pornit dintr-o artă şi dintr-o ţară, să se răspândească în mai multe arte, sau în toate, respectiv în mai multe ţări. Eu am numit fenomenul acesta Tradiţia continuă (brâncovenească, pentru că toate acestea, vorba poetului, trebuiau să poarte un nume şi momentul ei de apogeu a fost sub Brâncoveanu), observând că, fiind o îmbinare de influenţe, genealogii şi tradiţii anterioare din varii geografii religioase, artistice şi chiar simbolice, el instaurează o tradiţie locală validă şi prestigioasă până azi.

Or, supravieţuirea tradiţiei este exemplară în arhitectura de cult, dar, mai cu seamă, în arhitectura civilă rurală vernaculară; or, despre aceasta, despre influenţa artei aulice, nu aflăm prea multe din această teză comprehensivă şi e păcat, pentru că, aici, lucrurile au fost cu adevărat spectaculoase, spre pildă în arhitectura bisericilor de lemn nord-munteneşti, care acum capătă pridvoare, sub influenţa ctitoriilor brâncoveneşti şi a inovaţiilor acestora.

Lucrarea ni se prezintă cu o introducere, urmată de patru mari capitole, dintre care al doilea şi al treilea m-au privit în chip deosebit, urmate de concluzii şi de aparatul bibliografic necesar. În total, un copleşitor număr de 626 de pagini, dintre care multe ar fi şezut mai bine într-o Addenda separată de corpul principal al tezei.

Introducerea este convingătoare, autorul vorbindu-ne şi despre stadiul actual al cercetărilor, precum şi despre istoriografia sa anterioară, asupra căreia se apleacă cu deferenţă şi cu mai puţină perspectivă critică, necesară când vorbim despre cel puţin 100 de ani de distanţă, în unele cazuri. Este grăitor de asemenea modul în care această istoriografie este discutată şi transversal, pe domenii, de la istorie politică la arhitectură, arte şi chiar mentalităţi. Cât despre partea metodologică, autorul se sfieşte să ne spună că a făcut o meticuloasă hermeneutică, pe care o numeşte pelerinaj spaţio-temporal (pag. 14), fiind, de fapt, vorba, despre o laborioasă operă de colectare şi aducere împreună a aproape-întregului spectru de interpretări şi comentarii existente pe piaţa ideilor despre arta brâncovenească, acum. Altfel, în fiecare capitol următor, este vorba despre o introspecţie la nivelul fiecărui obiect arhitectural studiat, de pildă, cu istoricul şi încrengăturile lui, cu artele şi celelalte fenomene de escortă (iconografie, sculptură decorativă, obiecte liturgice, broderii, ferecături de carte, gravură), ajungând până la teologia pusă în operă de fiecare dintre aceste arte care escortează o ctitorie sau alta. E o capacitate lăudabilă aceasta, de a fi capabil să mergi până în profunzimea ultimă a descrierii unui obiect zidit sau manufacturat, putând să te întorci la planul general, la perspectiva de ansamblu de natură să unifice toate aceste obiecte într-un fenomen, pe care, mai apoi, să îl comentezi estetic, teologic şi axiologic.

În esenţă, totuşi, este vorba despre o teză de doctorat în teologie, cu tot caracterul său interdisciplinar, pentru că, de fapt, tema teologică este situată la nivel trans-disciplinar, în vederea ilustrării ei fiind convocate toate artele respective. Şi, deci, putem discuta despre estetica artei brâncoveneşti, dar, la limită, miza a fost una de păstrare a jarului (post)bizantin în Valahia, la Muntele Athos, la Constantinopol şi în alte centre de spiritualitate şi credinţă ortodoxă sub cucerirea otomană, urmată şi potenţată de o idee dinastică locală, dar cu rezonanţă europeană, remarcată în epocă.

Am fost în chip particular atras de comentariul autorului asupra portretelor de ispravnici şi vătafi, în speţă asupra tabloului din stânga intrării de la Hurezi, reprezentaţi în poziţie ritualică, cu însemnele propriei profesiuni: Manea, vătaful de zidari (arché-tektonul, l-am numi azi, căci arhitecţi, încă, nu erau), Vucaşin Caragea, pe post de geometru şi Istrate, dulgherul (o altă ipostază a arche-tektonului, poate chiar cu o istorie mai veche, de sorginte indo-europeană, pentru că de la etimonul pentru bardă se trage şi termenul, esenţial în zidire, de tectonică). 1, 2 şi 3, dar unul e întreit, căci vor fi fost 3 ispravnicii (şefii de şantier, sau diriginţii de astăzi). M-ar fi interesat comentariul propriu al autorului asupra semnificaţiei şi asupra caracterului iniţiatic al tabloului, după cum m-ar fi interesat şi opinia dumisale asupra interpretării flamboiante dată de Vasile Lovinescu, un mistic român de sorginte guenoniană), aceluiaşi tablou. În orice caz, măcar atât lucru putem observa: avem, în reprezentarea portretistică a meşterilor, un temei de a vorbi despre o renaştere brâncovenească.

Că a fost vorba despre un program teologic, cu nuanţe de aggiornamento italian (influenţele veneţiene, padovane şi florentine în arhitectură sunt indiscutabile), dar un aggiornamento care augmentează tocmai resursa bizantină, cea pe care se întemeiau Cantacuzinii şi Basarabii, este indiscutabil. Şi palatele, dar şi lăcaşurile de cult au fost regândite în acest secol basarabo-cantacuzin. Dar, mai mult, chiar biserici anterioare au primit această formă de augmentare, fiind aduse la zi cu elemente simbolice suplimentare: pridvorul exterior şi/sau un chiostro suplimentar pridvorului; pridvorul interior, în pronaos, care a dus la supraevazarea, tipic muntenească, a acestui prim spaţiu al bisericilor (la Sf.Gheorghe Nou şi la Mitropolia bucureştene); brâul Maicii Domnului şi turlele supraînălţate, cele care dau o altă cale de acces luminii în naos, sub Pantokrator. De asemenea, programele iconografice cu subiecte inedite (pag.398) se adaugă acestor modificări structurale şi tipologice ale arhitecturii şi spaţiului sacru. Iisus copil la biserica veche a Mănăstirii Sinaia, sau Athosul vin să se adauge exemplelor pe care însuşi autorul ni le oferă. Cu alte cuvinte, iată tot atâtea motive despre a vorbi despre o augmentare a tradiţiei iconografice, care se plachează pe augmentarea spaţială. Şi, încă, nu am spus nimic despre simbolistica spaţială a palatelor cttorite de Brâncoveanu, dar autorul îl menţionează pe arhitectul şi antropologul franco-român Radu Drăgan, cel care a făcut câteva analize simbolice asupra lor.

Mă opresc aici, deşi lucrarea ne incită la multe alte comentarii. Este o lucrare bine articulată, cuprinzătoare, de la care pornind, după publicarea ei, se vor face, nu mă îndoiesc, alte şi alte studii şi interpretări, poate mai curajoase decât a îndrăznit chiar autorul de faţă. Pentru o teză de doctorat, însă, lucrarea este atot-cuprinzătoare şi îndestulătoare. Îl felicit pe autor şi îi doresc să continue studiile începute atât de elegant, poate cu cercetări post-doctorale. În orice caz, una sau două cărţi sunt de aşteptat degrabă din această teză, spre beneficiul studiilor asupra epocii, tradiţiei, renaşterii sau stilului zise brâncoveneşti.