Reprezentaţional vs. ontologic: despre o dilemă fără soluţie

Profesorul John E. Hancock, de la Universitatea din Cincinnati, OH, mi-a fost îndrumător în programul de MSArch pe care l-am terminat în 1993-94. De data aceasta (2012), m-a luat partener în cadrul atelierului de proiectare de la anul 5 (an terminal la MA în arhitectură: diplome adică). Am rămas cu mai multe idei interesante de la profesorul meu de-a lungul celor optsprezece ani de când ne cunoaştem şi colaborăm. Dar, de data asta, m-a şocat refuzul său de a privi măcar la elevaţii:
- Elevaţiile mint. Aveţi nevoie de ele în proiectele tehnice, desigur, dar sunt păgubitoare în procesul de proiectare. Ajutaţi-vă, când croiţi spaţiul şi obiectul care-l conţine şi articulează, de machete de lucru, de secţiuni, de perspective virtuale şi, dacă se poate, chiar de animaţie. Dar nu de elevaţii!

Pentru a explica refuzul net al profesorului Hancock de a privi măcar elevaţiile aduse de diplomaţii săi, trebuie să ne întoarcem puţin şi să privim cu mare atenţie la consecinţele unui concept care ne vine din filozofie, dar a făcut carieră şi în arte, mai ales în arhitectură: conceptul de reprezentare, care este secund în raport cu acela, încă şi mai important: cel de prezenţă.

Mi-am amintit că noi nu am învăţat în şcoală decât despre descompunerea cutiei tridimensionale, cum numea acest procedeu de proiecţie Bruno Zevi (dar am aflat despre nume abia când am publicat în colecţia Spaţii Imaginate, a editurii Paideia, traducerea cărţii sale Codul Anticlasic. Limbajul modern al arhitecturii). Cu alte cuvinte, eram învăţaţi nu să gândim obiecte şi spaţii în concatenarea lor, ci să desenăm reprezentări elegante ale acestora pe pereţii unor imaginare planuri de proiecţie ortogonale. Ceea ce prezentam la corectură, ceea ce proiectam, erau reprezentări, nicidecum o ipotetică prezenţă, deocamdată virtuală, a unui obiect arhitectural. Discutam despre eleganţa compunerii planurilor şi a faţadelor în ortogonal, încredinţaţi fiind că, dacă acestea sunt desăvârşite, cum altfel avea să fie obiectul ale căror reprezentări vor fi fost?. În acelaşi timp, însă, priveam nedumeriţi la planurile unor capodopere, care planuri numai echilibrate şi bine compuse nu erau; or, cum era posibil, ne întrebam - nu toţi - ca o capodoperă să nu aibă proiecţii, reprezentări desăvârşite? La atelier, Alvar Aalto ar fi picat proiectul cu unele din planurile clădirilor sale.

De la edificiile deconstrucţiei înainte, de la proiectul câştigător la Hong Kong Peak Competition (Zaha Hadid) la casele numerotate ale lui Peter Eisenman, nu mai era, însă, nimic de înţeles nici pentru bieţii noştri profesori, necum pentru studenţii care eram. Niţică alinare mai găseam în planurile clasicizante ale cutăror edificii postmoderniste, a căror simetrie o pricepeam; dar a căror ironie superioară, bazată pe referinţe culturale, ne scăpa, deşi ştiam, de la profesorul nostru de estetică, Cezar Radu, despre opera aperta şi "citatul cu funcţie estetică", devreme ce era traducătorul în română al Tratatului de semiotică al lui Umberto Eco.

Cât despre traseele regulatoare ale profesorului A. Gheorghiu, pe care nu l-am prins în viaţă ca student, le-am bănuit întotdeauna de idealism şi de niţică exagerare: acelaşi Eco povesteşte, prin gura unui personaj din Pendulul lui Foucault, cum un excepţional egiptolog, Piazzy Smith, ar fi fost prins pilind colţul unei pietre de piramidă, ca să se încadreze ca măsurătoare în cutare proporţie flatantă... Dar nici nu trebuia să ne ducem atât de departe, întrebările pluteau în aer şi pe la noi: "Au cunoscut meşterii lui Constantin Brâncoveanu secretele piramidelor?" se întreba, chiar în revista Arhitectura, Radu Drăgan. Ele reveneau, ştiam de la istoria arhitecturii şi de la volutele templului Nike Apteros, pe care l-am desenat în anul I, ca multiplicare a unui modul cu referinţă umană. Ştiam, de la Vitruvius, că pot reprezenta întregul templu (acesta - pars pro toto - era o imagine a lumii) dacă pot "extrage simetriile" corpului uman (cum frumos spune traducerea românească, încă neegalată din nefericire, a lui Cantacuzino şi Gr. Ionescu). Dar, de asemenea, ştiam că din aceste relaţii geometrice se năşteau şi proiectele lui Richard Meier, pe care le vedeam la American Library, căci ţineam cu tot dinadinsul să înţelegem cum se întocmeşte un proiect şi profesorii pe care i-am avut la atelier nu puteau articula o explicaţie coerentă, sau n-aveau chef.

Întrebarea următoare derivă tot din experienţa şcolii noastre: este reprezentarea obiectului arhitectural imaginat mintal o funcţie exclusivă a desenului, în orice variantă ne-o vom imagina, de la cel tehnic la cel artistic, şi de la redarea profunzimii de câmp prin feluritele moduri ale perspectivei construite la unul sau mai multe puncte de fugă până la randarea artistică sensibilă (căci despre computer vom vorbi imediat)? Aşa părea, dacă e să declinăm cele pe care diferite curricula succesive ni le puneau dinainte.

Generarea obiectului a devenit non-reprezentabilă?

De fapt, discuţia noastră este una dublă; a) ce rol joacă reprezentările imaginale în procesul de morfogeneză? Şi b) ce rol joacă aceleaşi imagini în reprezentarea obiectului constituit, finit? Or, deja bat la porţi deschise când spun că, de mai bine de treizeci de ani, monopolul desenului în proiectarea şi reprezentarea arhitecturală a fost, este încă, serios chestionat. În ce priveşte generarea, acest monopol este copleşit de procedee alternative. În bibliografie, fac trimitere la un număr de titluri care tratează chestiunea proiectării din diferite - era să scriu perspective - puncte de vedere. Unele pornesc dinspre ştiinţele cognitive, altele dinspre cibernetică, altele dinspre semiotică, naratologie şi alte metode, post-structuraliste, de relaţionare cu textul şi discursul. Cea mai preţioasă contribuţie mi se pare cea a lui james Eckler. După ce am citit cartea, am aflat că a predat o vreme la atelier la DAAP, colegiul "meu" de la University of Cincinnati, OH. Teza sa este că poate fi produsă o listă de termeni, de cuvinte pur şi simplu (dar în ipostaza de concepte), care, rostite în limbaj arhitectural, au o extraordinară forţă de agregare, de sugestie formală, de persuasiune constitutivă. Toate tehnicile teoriei literare sunt la îndemână, invocate în vederea acestui proces de traducere morfogenetică. În sine, aceste cuvinte nu vin cu necesitate asociate unei agende de forme proprii. Forma se adaugă în cadrul procesului. Dar cum altfel proiecta Luis Kahn, când al său Limbaj al lui Dumnezeu (Burton, 1986, 69) nu este decât o litanie mistică, rostită sau scrisă, însoţită de gestica inspirată sau de misterioase ideograme?

Şi mai radical diferite de desenele conceptuale, de schiţele de idee ale cuiva precum Kisho Kurokawa sau Alvaro Siza (pe cei doi i-am putut vedea desenând, re-prezentând asemenea diagrame generative şi la Bucureşti), este procesul de proiectare cu algoritmi generativi, din parametricism (P. Schumacher). În proces, viitorul obiect final este nereprezentabil, este, cu alte cuvinte, de ne-convocat în prezenţă. Asta din două motive: 1) procesul însuşi - NON-REPREZENTABIL, adică non-imaginabil, altfel decât în limbaj matematic al datelor iniţiale şi al regulilor de iteraţie - este atribuit computerului şi este oprit din iteraţie doar de criterii de performanţă specifici şi 2) mai pe scurt, într-un asemenea mod de a proiecta NU EXISTĂ UN OBIECT FINAL predictibil, imaginabil, deci reprezentabil anterior derulării procesului în prima rundă de iteraţii.

Un al doilea palier al discursului despre non-reprezentabilitate, care este şi mai radical, este acela care opune caracterul ontologic al obiectului de arhitectură (vezi prefaţa lui Kenneth Frampton la cartea sa Studies in Tectonic Culture) celui reprezentaţional al acesteia, prin chiar proiectarea însăşi. Într-o atitudine mai radicală, însăşi proiectarea (etimologic, aruncarea în faţă, temporal vorbind, anticiparea) ar trebui suspendată, arhitectura devenind atunci angajare corporală directă, ne-mediată, cu materia. E o poziţie radical-conservatoare, care privilegiază rolul vernacularului (arhe)tipal, al tiparelor (Houses generated by Patterns, A Pattern Language de Cristopher Alexander), al tipurilor (Architettura della Cittá, a lui Aldo Rossi) verificate în timp, al pre-ştiinţei artizanului făurar (arché-tektonul) - prin techné - de a se adapta (dintotdeauna-deja, cum sună vorba heideggeriană) oricăror condiţii de sit, material, program. Credeţi că Horea, constructor de biserici, proiecta, în sensul contemporan, anticipator, al termenului? Nu. Cel mai probabil, discuţia cu un client se ducea în sensul unei definiţii, pe baza precedentelor (genul proxim) şi a cerinţelor locale (diferenţa specifică). Ştim că şi azi sunt arhitecţi care privilegiază o asemenea poziţie de priză directă la loc, la împrejurările date (materiale şi spaţii la îndemână, chiar reciclate, convertite). Cristopher Alexander e doar un exemplu vechi, dar avem şi Architecture for Humanity (1999-2015) (Cameron Sinclair), unde, uneori, suspendarea proiectării este decisă de urgenţa dramei şi a intervenţiei. Cu alte cuvinte, arhitectura se naşte din insondabile (sau sondabile, dar anterioare oricărei tentative de al (re)prezenta) începuturi, istorice (vezi tratatele de arhitectură, de la Vitruvius la Le Corbusier), psihologice (inconştientul colectiv, jungian) sau sociologice (tradiţie) şi, în primordialitatea sa, nici nu are nevoie de a fi reprezentată, nici nu se lasă, oricum, explicată; în acest caracter primal şi vestigial stă esenţa, de neconvocat altfel decât prin experierea corporală nemijlocită, a spaţiului, ulterior facerii.

Nici desenul, nici textul, nici fotografia nu pot, aşadar, surprinde integral, fără rest, esenţa edificării şi a spaţiului arhitectural; ba chiar, acum şi, probabil, încă o vreme, acest lucru nu mai este posibil în chip obiectiv, prin trecerea de la proiectarea de obiect la proiectarea de proces.

Bibliografie şi sugestii pentru lecturi viitoare:
Alexander, Cristopher - Houses Generated By Patterns (with Sanford Hirshen, Sara Ishikawa, Christie Coffin and Shlomo Angel), Center for Environmental Structure, Berkeley, California, 1969.
Alexander, Cristopher - A Pattern Language Which Generates Multi-Service Centers (with Sara Ishikawa and Murray Silverstein), Center for Environmental Structure, Berkeley, California, 1968.
Burton, James - Notes from Volume Zero: Luis Kahn and the Language of God in Perspecta I, New Haven: Yale University Press, 1986, pp.69-90
Markus, Thomas A and Cameron, Deborah - The words Between the Spaces: Buildings and Language, London/NY: Routledge, 2002
Eckler, James - Language of Space and Form: Generative terms for architecture, Hoboken, NJ: John Wiley and Sons, 2012,
Kausel, Lewis C. - Design & Intuition: Structures, Interiors and the Mind, Ashurst Lodge, Ashurst, Southhampton, UK: WIT Press, 2012
Ockman, Joan (Ed.) - The Pragmatist Imagination: Thinking About "Things in the Making", NY: Princeton Architectural Press, 2000
Mateo, Josep Lluis et alii - Iconoclastia: News from a Post-iconic World, Architectural Press IV Series, Barcelona: ACTAR, 2009
Pressman, Andrew - Desiging Architecture: The Elements of Process, London, NY: Routledge, 2012
Temple, Nicholas and Bandyopadhyay, Soumyen (Eds) - Thinking Practice: Reflections on Architectural Research and Building Work, Black Dog Publishing, 2008