Câte ceva despre mentorat (6)

Profesorul John E. Hancock (University of Cincinnati, OH, College of DAAP, School of Architecture) în dialog cu Augustin Ioan (2012)

J.E.H.: Îngăduie-mi să vorbesc despre acest rol din perspectiva mentorului, pentru că presupun că e adevărat că rolul mentorului e definit de cel mentorat, dar vreau să vorbesc, totuşi, din perspectiva mentorului.
Cred că mentoratul, aşa cum l-ai definit, e compus în realitate din trăsături ale personalităţii şi, deci, mentorul are şansa de a fi el însuşi cu unii studenţi mai degrabă decât cu alţii ca rezultat a ceea ce studentul însuşi este şi cum se poziţionează el însuşi în această relaţie. Preferinţa mea a fost întotdeauna, încă de când eram student şi lucram cu profesorii, către relaţii în care exista o cordială, ba chiar egală şi biunivocă, dăruire / primire. Şi, deci, lucrând cu studenţii la rândul meu, pe când deveneam din ce în ce mai în vârstă, îmi place să cred că am devenit din ce în ce mai predispus către mentorat, dar asta nu funcţionează cu toţi studenţii.

A.I.: Deci, este o trăsătură activată doar de către unii studenţi.
J.E.H.: E activată de către unii studenţi şi de modul în care aceştia abordează situaţia. Unii caută figuri de autoritate, care mie nu îmi ies aşa de bine; alţii caută, nu ştiu, poate o ieşire mai uşoară, şi nici asta nu îmi iese foarte bine. Dar îmi iese bine mentoratul, sau rolul de antrenor, de prieten şi de coleg; tu ştii că întotdeauna când trimit mesaje către studenţii mei de la atelier încep cu Dragi colegi. Şi fac asta întotdeauna, în speranţa că ei vor înţelege că, tratându-ne reciproc drept colegi, asta va optimiza rezultatele colaborării noastre. Unii înţeleg mesajul meu, alţii nu ajung până acolo.

A.I.: Doar o scurtă intervenţie, pentru că mi-ai amintit de ceva spus de unul dintre mentorii mei: Întotdeauna vă tratez ca egali ai mei, dar voi înţelegeţi, sper, că eu mă cobor pentru a fi egal cu voi. Adică, da, suntem colegi, dar să rămâneţi conştienţi că, de fapt, voi mai aveţi drum de parcurs, nu sunteţi acolo încă. E un ca şi când.
J.E.H.: Da, înţeleg, dar eu nu simt asta niciodată, aşa e croită personalitatea mea, aşa abordez eu viaţa: nu văd ierarhii, nu particip la ele în mod normal, nu îmi place să mă consider deasupra cuiva, sau dedesubtul altcuiva... Ce vreau să spun este că, da, înţeleg că există un sistem şi e drept că sunt lucruri pe care trebuie să le livrez şi aşa mai departe; dar, în ceea ce priveşte interacţiunile şi aşteptările, mai degrabă nu îmi dau seama că există ierarhii.

A.I.: Ierarhiile, cred eu, trebuie privite ca la alergări, pe stadion. Mentorul are deja câteva ture de stadion avans, dar la un moment dat suntem egali, în sensul că acum aleargă alături de mine, dar sunt conştient că are mult mai multă experienţă decât am eu. Asta pe de o parte; pe de alta, cunoaşterea vine cu autoritate şi asta mi se pare una dintre probleme cunoaşterii astăzi, că transmiterea ei nu mai este însoţită de autoritate, care nu e neapărat putere asupra celuilalt sau ierarhie: ar fi trebuit să vină însoţită de încă ceva, adică te uiţi în ochii unui profesor şi ştii că omul ăla ştie ce vorbeşte, asta e autoritate pentru mine şi eu caut încă asta într-un profesor.
Apropo, când ai ştiut că vei fi profesor? Pentru că profesoratul e parte din mentorat, vin la pachet. Când ai decis că vei fi profesor, mai degrabă decât arhitect practicant?
J.E.H.: A fost un proces în trei sau patru paşi. Cred că primul a fost pe când eram student şi luasem cursul de istorie modernă, profesorul era nou şi ne-a cerut să facem prezentări pe grupe, aşa şi-a alcătuit cursul. Şi în grupul nostru de cinci, nu mai ţin minte dacă ni s-a dat tema sau noi ne-am oferit, am avut de prezentat expresionismul german. A fost un subiect distractiv, trebuie să îţi spun.
A.I.: Încă este.

J.E.H.: Aşa că ne-am pus pe treabă, cercetând tema şi gândindu-ne cum să o prezentăm colegilor. Deci, cercetând şi scriind la temă, găsind fotografii şi aşa mai departe, m-am distrat de minune. Şi, dintr-o dată, am înţeles că aici era cel puţin la fel de multă distracţie ca la atelierul de proiectare, dacă nu mai multă. Acesta a fost primul pas; pasul al doilea a fost anul următor, pentru că profesorul, plăcându-i mult prezentarea mea despre expresionismul german, mi-a cerut să îi fiu asistent de predare la curs. Asta a însemnat că aveam să îl ajut cu examene, să notez lucrări şi să mă întâlnesc cu mici grupuri de studenţi, unde să conduc discuţia şi lucruri din astea. Vreau să spun că, deşi eram un puşti sfios, îmi plăceau toate astea, chiar şi pentru puştiul sfios care eram.
Deci, acesta a fost pasul al doilea. Pasul al treilea a fost când am terminat arhitectura şi m-am dus să lucrez pentru o firmă mare din Omaha, în marele oraş, unde aveau proiecte enorme şi eu trebuia să asamblez echipe. Aveam o slujbă destul de amuzantă, de fapt: eram al doilea proiectant din echipă venit direct din şcoală. Cred că le plăcuse portofoliul meu, aşa că am putut să fac câteva proiecte foarte tari, care s-au şi construit. Dar nu am lucrat acolo decât un an, deoarece în acel an s-a creat un grup mic dintre noi, cărora ne plăcea să ne vedem serile şi să citim cărţi şi să vorbim despre idei: hei, ce părere aveţi despre chestia asta a lui Venturi, ia uite la chestia asta manieristă, nu că e tare? Şi, gradual, mi-am dat seama că îmi plăcea asta mai mult decât lucrul la firmă, chiar dacă proiectam deja clădiri eu însumi; de-aia am şi făcut aplicaţie la master. Deci, din acest punct de vedere, mi-am dat seama că mi-ar plăcea un post de predare, deşi nu mi-am însuşit imediat, în mod natural, toate aspectele vieţii academice.

A.I.: Şi când a început să îţi placă să fii profesor, pentru că la început ce ai fost, asistent, nu?
J.E.H.: Păi, mi-a plăcut destul de mult de la bun început, deşi au fost câteva lucruri mai dure iniţial. A trebuit să fac de la zero un curs de releveu istoric: nu erau ilustraţii, note de curs, nimic. A trebuit să predau într-o sală cu acustică proastă. Da, a fost destul de greu la început. A trebuit să predau şi cursuri care erau, înţelegi, sub nivelul expertizei mele de masterand, precum deprinderi de desen. Când eşti tânăr profesor, mai trebuie să faci şi lucruri din astea...

A.I.: Ştiu. Îmi amintesc prea bine.
J.E.H.: Dar astea au trecut destul de rapid, cam în al treilea an deja lucrurile funcţionau destul de bine, iar eu lustruiam la cursul ăsta în care pompasem toate inovaţiile posibile, despre care teoretizasem în dizertaţia masterală, despre cum poate fi predată istoria arhitecturii dintr-o perspectivă non-stilistică. Adică, ştii, să privim din perspectiva tipologiilor, ca Peter; să ne uităm la instituţii, şi, da, să ne uităm la ceva biografii, dar nu la prea multe. Să privim locuri: am făcut o lecţie despre Venezia, unde am luat-o înapoi de la căderea Romei şi până la Carlo Scarpa. Un aşa mod de a amesteca cărţile de joc ale istoriei arhitecturii a părut să aibă un succes enorm şi mă satisfăcea şi pe mine. Încă mai dau în centru peste arhitecţi care îmi spun: Îmi amintesc cursul tău de acum 27 de ani, a fost cel mai bun curs audiat la UC! Chiar dacă, probabil, exagerează, este deosebit de îmbucurător.

A.I.: Apropo, mai primeşti reacţii de la studenţi, dar nu după 27 de ani, ci pe loc: feedback, hai să îi spun aşa?
J.E.H.: Da dar, devreme ce am fost în administraţie 15 ani, s-au diminuat. Dar când predam în permanenţă, da, primeam multe astfel de ecouri. Deci, cam prin al treilea an lucrurile se organizaseră destul de bine şi îmi ziceam: da, e bine, îmi place asta, studenţii răspund bine şi... Dar pe atunci erau doar studenţi, nu şi masteranzi. A fost cu totul altceva să încep să lucrez cu masteranzii, în termen lung a fost mult mai recompensant, devreme ce mulţi dintre studenţi au devenit şi cei mai buni prieteni ai mei.