A.I.: Dar ai scris, totuşi, despre clasicismul francez, îmi amintesc o lucrare de-a dumitale pe tema asta.
J.E.H.: E corect. Mai târziu am ajuns să îmi placă să scriu despre clasicism încât păream a promova clasicismul, sau măcar până aproape de nivelul acesta, asta deoarece, încă o dată, îmi plăcea să fiu altfel decât se gândea toată lumea să fie sau să facă ceva, asta mă amuza. Deci acesta era subiectul pe care eram în dezacord cu Peter. Dar, în realitate, acest lucru nu conta, doar că nu ajunsesem la aceleaşi concluzii cu el asupra a ce este aceea arhitectura bună. Şi, strict în ceea ce privea proiectul meu de cercetare, ajunsesem la, să le spunem aşa, concluzii suplimentare, la care el nu ar fi ajuns; spre pildă, părerea mea că studiul arhitecturii vernaculare ar trebui să fie o ramură importantă a istoriei arhitecturii pe el nu l-ar fi convins.
A.I.: I-ai trimis din ce ai lucrat, îţi aminteşti reacţii ale lui la cercetările tale?
J.E.H.: Păi, îi trimisesem portofoliul de proiecte, asta era parte din materialul de admitere.
A.I.: Nu, vreau să spun după aceea.
J.E.H.: A, după teză? Da, am ţinut legătura după ce am terminat studiile, dar nu mai mult de trei sau patru ani, pentru că a murit tragic.
A.I.: Deci, nu a avut timp să fie în dezacord fundamental cu dumneata.
J.E.H.: A, nu. Cred că ne-am înţeles destul de bine şi, oricum, nu era genul care să invoce serios lucruri care ne-ar fi despărţit.
A.I.: Acum să ne strămutăm, Dumnezeu să îl odihnească în pace, de la el la dumneata. Avem câteva lucruri în comun, deşi unele sunt coincidenţe, cum ar fi că şi eu am făcut cerere la Columbia şi la Cincinnati, dar Kenneth Frampton mi-a respins dosarul deoarece Fulbright finanţa doar un an de cercetare şi dânsul ar fi vrut minimum doi ani, ca să pot lua un titlu universitar. Apoi mi-ai spus cum a fost când m-ai ales, zicând că m-ai acceptat în program văzând că stătusem un an la Oxford. Am venit aici şi te-am întâlnit şi unul dintre lucrurile în legătură cu mentoratul care m-au fascinat aici la University of Cincinnati este instituţionalizarea lui, dau peste termenul acesta peste tot, mentoratul e parte din educaţie, mi se pare, face parte din curriculum. Dar unul din lucrurile interesante legate de mentorat este această referinţă din profesorul Andrei Pleşu, fondatorul New Europe College, unde ai conferenţiat (în 2013), potrivit căreia mentorul este inventat, cumva, de către emul, de către cineva care îl caută. Poate că nu ştii că ai această abilitate, de a fi mentor, dar eşti cumva creat, inventat ca mentor (sau maestru, apoi) de către cineva care te întreabă: Mă poţi ajuta?
J.E.H.: E un rol.
A.I.: E un rol, dar nu tu îl alegi, cumva, sau nu în întregime. Am avut această reacţie şi de la dumneata şi de la alte persoane care au jucat acest rol de mentor pentru mine: Cine, eu? Glumeşti? Nu am stofă de mentor, nu am cum să fiu mentor. Deci, a fi mentor este o demnitate la care eşti chemat. Îţi place sau nu, ai fost mentor pentru mulţi dintre noi. În ce mă priveşte, ai început cu mine şi apoi ţi-am tot trimis studenţi români, până când am stabilit un fel de Romanian Connection aici, la UC, ai venit în România de două ori, am revenit eu de câteva ori. Deci la dumneata am găsit tipul de calităţi de care aveam nevoie de la un îndrumător. Eram un puşti, mă rog, aveam 27 de ani când te-am întâlnit, iar dumneata aveai cinci ani mai puţin decât am eu acum, adică 47 (2012). Ceea ce am admirat de la bun început la dumneata a fost această calitate de moaşă de idei, pentru că, pornind de la ce făceam eu, mă trimiteai către idei care mie nu îmi trecuseră prin cap: ar trebui să explorezi şi direcţia cutare şi cutare, spuneai şi eu, de asemenea, admiram taman ce mi-ai zis mai devreme că nu posezi: grija. Erai foarte atent, foarte grijuliu să înţelegi ce voiam şi să nu se piardă ideea de pornire pe parcurs; ai zis mai devreme: erai un flăcău din Nebraska; or, eu eram mult mai rău: un băiat din România... Deci, admir faptul că eşti extrem de gentil, rezilient (numai faptul că ai rezistat la întrebări sau texte de-ale mele care, poate, îţi păreau stupide) şi admir calitatea pe care o consider esenţială la un mentor: generozitatea. Pentru dumneata e normal să împărtăşeşti, să împarţi, o faci în mod natural. Dacă nu e în natura cuiva să dea, să împartă cu ceilalţi - idei, cărţi, propria muncă, orice. Un alt mentor al meu, odihnească-se în pace, fostul nostru profesor de estetică (Cezar Radu), dacă îi cereai cheile de la casa lui, ţi le dădea fără să întrebe de ce. Evident, nu i le-am cerut niciodată, dar era reconfortant să ştiu că există în viaţa mea un teritoriu de refugiu, un loc de retragere. Nu casa, ci fiinţa care ştii că te apără, dacă e cazul, că te ajută, dacă ai nevoie, e cel care răspunde la telefon când îl cauţi şi te sfătuieşte bine. Deci, aceasta a fost legătura noastră, înapoi în timp pe când nu prea era internet sau email, aşa că, întors în România, am încercat să emulez ceea ce am deprins de la dumneata şi încă o fac, oricât de incredibil ţi-ar putea părea. Cred că, prin urmare, următoarea întrebare pe care aş pune-o este aceasta: când ai devenit conştient că eşti privit ca mentor Dumnezeu mai ştie câtor studenţi americani şi internaţionali?
(va urma)