A.I.: Ce calităţi crezi, acum privind înapoi, că emulezi dintre cele ale mentorului? Ai menţionat una, spunând că admirai, cum i-ai spus, atenţia sa riguroasă?
J.E.H.: Nu sunt un cercetător riguros, cu răbdarea şi exactitudinea de a merge totdeauna la o sursă primară şi...
A.I.: Curios lucru, pentru că eu, descriindu-te ca mentor al meu, tocmai aceste atribute le-aş fi menţionat primele!
J.E.H.: Păi, ar trebui să fie o distincţie undeva şi va trebui să o facem în discuţia noastră, de vreme ce eu nu văd să fi avut vreodată înclinaţia sau abilitatea (sau răbdarea) de a le fi profesat.
A.I.: Deci, care alte calităţi ale lui Peter Collins crezi că le continui tu, totuşi?
J.E.H.: Refuzul de a accepta ceva necritic. Bucuria de a fi împotriva a orice pare o credinţă sau convenţie stabilizată în interiorul teoriei arhitecturii, sau a orice, de fapt.
A.I.: Şi, tot aşa, privind în urmă către mentorul tău, ce ţi-a displăcut la el, sau ai fost critic? Adică, mai precis, cum te distanţai de el? Dă-mi voie să reformulez: cum ţi-ai găsit propria voce?
J.E.H.: Păi, în realitate nu îi împărtăşeam gusturile sale în materie de arhitectură
A.I.:... sau de vinuri?
J.E.H.: Nu, vinul era ok: din când în când, mai cumpăr câte o sticlă de Mouton Cadet şi întotdeauna ridic un pahar în amintirea lui Peter. De fapt, eram în dezacord fundamental cu privire la cum arăta arhitectura bună. Eram mult mai interesat în ce fusese avangarda formală şi îmi plăcea Le Corbusier. De asemenea, aveam o admiraţie uriaşă pentru unghiul critic a ceea ce mai târziu s-a numit postmodernism; chiar eram un fan Venturi la vremea respectivă. Dincolo de Changing Ideas in Modern Architecture, cealaltă carte care m-a influenţat cel mai mult ca masterand a fost Complexity and Contradiction, deci cu adevărat îmi plăcea, şi cred că înţelesesem, opera unor Venturi sau Moore şi ceilalţi tipi care veneau în anii '70 cu arhitectura lor super-critică, complexă, quasi-populistă, influenţată de vernacular. Cam asta era traiectoria stilistică pe care surfam ca puşti abia ieşit din şcoală. În proiectele mele de student, cam astea erau influenţele mele formale; şi nimic nu ar fi putut fi mai departe de Jules Hardouin-Mansart, care, credea Peter, era cel mai mare arhitect care a trăit vreodată, sau Auguste Perret, aceşti clasicişti francezi. Aşa că admiram clasicismul intelectual ca exerciţiu intelectual şi poate chiar ca poziţie, pe care Peter le manifesta, dar nu şi implicaţiile pe care le incumbau în proiectare, în acel context particular.
(va urma)