Vacanţă pe strada Libertăţii

Nu mai ştiu când am observat-o prima dată, undeva spre sfârşitul primăverii, sub un soare crud, la colţul străzii Libertăţii. Îmbrăcată sport, bronzată, o siluetă zveltă pentru o vârstă destul de coaptă. Aştepta la marginea trotuarului, cu o geantă de voiaj pe umăr, absentă sau poate absorbită de promisiunea călătoriei. Am invidiat-o un pic, "Ia uite-o şi pe asta, nici n-a început bine vara şi ea pleacă în vacanţă".

Vreo două săptămâni mai târziu era tot pe Libertăţii, lăsase geanta pe jos şi purta o pălărie cu boruri largi, dar se uita la fel de atentă în susul străzii, aşteptând o altă vacanţă.

În vara instalată din plin, în soarele nemilos, am mai văzut-o o dată, la fel de concentrată şi pregătită de călătorie. Privirea cam fixă care o disloca din prezentul străzii sau poate rujul prea intens şi întins mult peste conturul buzelor, ori imaginea repetitivă a umerilor din ce în ce mai bronzaţi, ceva mi s-a părut rupt, fragilizat.

Am oprit în dreptul unei vechi case boiereşti, păzită de un cotei cârlionţat şi am aşteptat să iasă proprietarul, un farmacist bătrân cu care lucrasem cândva. Acum eram de cealaltă parte a străzii şi o priveam pe furiş, dar ea nu părea să mă observe. Lipsea şi căţelul farmacistului sau poate dormea pe vreun petic umbrit de curte. M-am agăţat de crengile nucului din poartă şi am început să rup câte o nucă, să o sparg cu talpa sandalei şi să o curăţ de coaja verde, mâncând fărâme din miezul abia închegat. Zgomotul a trezit câinele care s-a repezit la mine prin gărduleţul de fier forjat, lătrând şi sărind până la epuizare. Farmacistul a coborât târşâit treptele umbrite de o marchiză din sticlă crăpată şi s-a bucurat să mă vadă. Am schimbat câteva politeţuri şi, în timp ce îmi punea câteva nuci într-o pungă, am prins momentul să-l întreb despre călătoare:
- Ce aşteaptă aici vecina dumitale? Fata bronzată? şi am arătat cu capul înspre călătoare, pentru că el părea să nu o vadă ca şi cum ar fi fost un copac sau un stâlp, o parte imobilă din stradă.
- Ah, ea! Nu mai aşteaptă nimic! şi mi-a arătat cu degetul la tâmplă, într-un gest neterminat.
- Stă şi prea aproape de stradă, oricând s-ar putea să o lovească vreo maşină.
- N-o loveşte, o ştie lumea. Vine în fiecare după-amiază şi se instalează cu geantă şi cu pălărie. Crede că pleacă undeva, aşteaptă în soare. Seara se duce acasă, dar în ziua următoare apare grăbită, de parcă ar pierde ceva, îşi pune geanta pe trotuar şi scrutează strada ore întregi.
- Ce trist, am zis, nemaigăsind nimic de adăugat, şi am încercat să-mi maschez curiozitatea nepotrivită ocupându-mă de punga cu nuci.
- Nu neapărat, gândeşte-te în ce moment frumos s-a fixat nebunia, la începutul unei veşnice vacanţe.

Am privit-o încă o dată, în timp ce-mi luam la revedere de la bătrânul farmacist, era neclintită, concentrată pe un punct din zare, doar vârful sandalei lovea uşor caldarâmul, ca atunci când în cap îţi cântă obsedant o melodie ritmată sau ca semn de uşoară nerăbdare pentru călătoria perpetuă în care a fost prinsă.