Hagilar, fiul pietrelor

Dealul Ilanlâcului se ondulează şerpeşte în paisprezece cocoaşe înainte să se arunce o mare. Spintecată de sărătura valurilor, culmea de nord deviază spre uscat, se înalţă la şaptezeci de metri, domină pietros valea hagiilor şi se îneacă într-un lac cu apă dulce. Aici a trăit veacuri întregi şarpele de legendă al tătarilor, încolăcindu-şi trupul lung în burta peşterii de unde ieşea rareori, cât să bea apă din lac. Se adăpa îndelung, se odihnea un pic la soare şi apoi dispărea cu lunile în galerii. Oamenii îşi duceau vieţile lor mărunte în apropierea marelui şarpe. Puţini îl văzuseră cu ochii lor, câţiva jurau că i-au auzit răsuflarea în gura peşterii, dar nimeni nu se temea de el. Nu făcea decât să vieţuiască ca un balaur blând care nu cere sacrificii în fecioare sau cai mărunţi şi iuţi, un monstru ruşinat un pic de trupul lui imens.

Într-o zi, nişte străini de sat au văzut şarpele bând apă din lac şi s-au repezit să-l căsăpească. Şarpele a încercat să fugă unduindu-se spre mare, dar străinii au încălecat pe gâtul gros cât un tors de uriaş şi i-au retezat capul, care s-a prăbuşit în valuri. Trupul i-a împietrit în cele paisprezece movile line ale Ilanlâncului, iar coada pe care şi-o ridicase în spasmele morţii, bătând disperat aerul, este acum dealul stâncos Hagilar, care protejează la poalele lui vechiul sat tătăresc.

Bunica Nuriye nu ştie când a fost ucis şarpele, povestea a auzit-o de la bătrâni şi nu are nepoţi cărora să le-o spună pentru că aşa i-a fost viaţa, dar i-a ieşit în cale o străină care primeşte legenda şarpelui cu recunoştinţa şi surprinderea cu care accepţi un dar neaşteptat şi preţios. Vin la mare în sudul Dobrogei de când primul copil abia mergea în picioare şi tot de atunci caut un loc autentic, culoarea locală care s-a pierdut în fostele sate pescăreşti de pe malul mării. L-am găsit, miroase a smochine coapte şi a piatră încinsă la soare. Din depărtare se aude răgetul unui măgar. Oricât de biblică ar părea, deplasarea cu măgarii este un transport acceptabil pentru săteni şi mai rapid decât mersul pe jos. În timpul şcolii, mai merg şi ei cu autobuzul şcolar care duce cei 7-8 copii în satul vecin, dar acum suntem în plină vară şi şcolile sunt închise. Deschise sunt hotelurile şi restaurantele de pe litoral, dar acolo este o altă lume la fel de îndepărtată ca vieţuitorii de pe altă galaxie, tumultul distracţiei şi apetenţa pentru consum nu ajung în uitatul sat al hagiilor.

"Aici a fost o şcoală de înţelepţi", îmi spune Nuriye şi-mi arată vag spre minaretul geamiei de lângă noi. Nu mai au un părinte, un hoge al lor, uşile sunt închise cu lacăt, în vârful minaretului, de unde rar se mai cheamă la rugăciune, creşte sădit de vânt un copăcel. Satul începe cu un cimitir musulman şi se termină cu altul. Între cimitire sunt câteva case locuite şi multe părăsite, doar pereţi de piatră şi două-trei trepte tocite la intrare pe care mă aşez cu gândul la tătăroaicele care au curăţat aici vinetele pentru sosul patlican, şi-au supravegheat copiii sau au visat la luna de pe cer. Între case, la marginea cimitirelor, în jurul vechii moschei sunt ridicate gărduleţe scunde din piatră potrivită cu pricepere peste piatră, fără ciment sau alt liant, garduri vechi peste care oamenii vechi se puteau privi în ochi şi îşi puteau strânge mâinile.

Cu Nuriye vorbesc de la distanţă ca să o feresc virusul care a bulversat lumea de afară. E măruntă şi-mi vine să mă aplec ca în faţa unui copil, când vrei să auzi ce vorbeşte. Amestecă zâmbete, care-i ridică pomeţii, cu oftaturi, care-i lasă colţurile gurii, dar are ochii vii, e prezentă şi-mi răspunde la întrebări. Trăsăturile ei asiatice îmi amintesc de legenda familiei mele care spune că un strămoş tătar a ajuns la Dunăre cu o pungă de galbeni din care şi-a cumpărat o turmă de oi şi a construit o fântână din calcar pentru oameni şi vite. Aurul s-a risipit, dar asta nu m-a oprit să caut trei ani la rând fântâna şi chiar am găsit-o într-o primăvară, îngropată sub tufe de mentă sălbatică. Nu mai rămăsese nimic din urloaiele de lut prin care curgea altădată rece apa izvorului, dar din jgheaburi se adăpau cocorii şi în pietrele risipite se ghiceau înscrisuri de nedescifrat.

După ce oamenii dispar, numele locurilor sunt uitate şi pietrele se macină, ajung la noi doar legendele, de aceea le îmbrăţişez cu entuziasm şi le curăţ de coajă până ajung la sâmburele de adevăr. Uneori nu-l găsesc, dar nu mă supăr, legendelor nu le pasă neapărat de realitatea imediată, vin de demult şi se duc departe.

În Hagilar nu sunt prea mulţi oameni. Turcii au plecat toţi la Stambul ori s-au mutat în cimitirul părăsit de la intrarea în sat. Tătarii şi-au căutat rostul în oraşele mari sau în lumea largă. Câţiva au mai rămas să asculte liniştea profundă care învăluie valea şi să spere că drumul abia construit le va aduce înapoi copiii.

Numele vechi au dispărut din memoria comună şi acum se folosesc cele moderne. La Hagilar se încrucişau drumurile care veneau de la Sari-Ghiol, Cadi-Ghioi şi Acângi şi făceau un centru al lumii din satul cuibărit sub coada împietrită a şarpelui.

Şi pietrele îşi pierd rostul, pereţii care le ţin închegate în lut se surpă, gardurile ajung să împrejmuiască nimic, fântânile se fărâmă când nu mai au însetaţi de potolit.

Doar poveştile continuă să circule nevăzute printre oameni. Cea a tătăroaicei Nuriye, povestea şarpelui protector al satului hagiilor sau povestea străbunului care a plătit o fântână din aurul lui şi a săpat în piatră o rugăciune într-o limbă pe care nu o înţeleg. Toate poveştile ne încântă, ne aduc aminte cine suntem şi ne cresc rădăcini.

Notă: Am folosit toponimele care apar în Marele Dicţionar al Romîniei, vol III, Societatea Geografică Romînă, apărut în 1900.

Denumirile corespund astăzi următoarelor localităţi:
Ilanlâc - Vama Veche
Hagilar - Hagieni
Sari-Ghiol - Albeşti
Cadi-Ghioi (Calichioi) - Hotarele
Acângi - Vâltoarea, azi Граничар (Bulgaria).