Din vârful acului

Nu ştiu să cos, sunt nevrednica urmaşă a unui lung şir de femei pricepute, maestre în artele asociate cu acul şi igliţa. Nici nu-mi place, ca orice altă activitate care-mi solicită răbdarea şi motricitatea fină, calităţi care s-au terminat chiar în faţa mea, când s-a făcut împărţeala în lume. S-ar putea spune că am avut un start bun, am pornit în picioare pe lângă războiul la care se ţeseau macate, am asistat la naşterile lente ale unor feţe de masă cât cearşafurile, lucrate în muşte colorate, am adormit în sfârâitul fusului, în ţăcănitul maşinii de cusut şi am purtat tot felul de căciuliţe "scărpinicioase" ale căror culori le alegeam chiar eu. N-am reuşit să înaintez în grad, am rămas doar o ucenică aiurită, captivată preţ de câteva minute de mişcarea vătalei sau de mirosul caierului de lână, genul care ştie doar să bage în ac şi să ţină sculul pe mâini, dar se face nevăzut când este pus la o treabă mai serioasă şi nu mai e de găsit cu orele.

Am trecut pe pile la lucru manual în clasele primare, vă spun fără nici o jenă, bunică-mea dădea şpagă în tişlaifăre. Unul pe care ar fi trebuit să-l fac eu, unul pentru şcoală. Luam zece şi nu mi se strica media, nu înţelegeam de ce protejau toţi media asta şi cât de tare ar puţi dacă s-ar strica. Cred că mai am carnetul de note şi singurul loc unde mi-ar folosi vreodată ar fi chiar aici, să-i fac o poză şi să se vadă cum mediile mele sunt încă nealterate, miros frumos şi acum, după atâtea decenii. Poate un pic amar de la lacrimile cu care am migălit primul şi singurul şervet într-o vacanţă de iarnă. L-am cusut cu flori negre şi frunze albastre. Ideea mea de a revoluţiona culoarea în cusătura tradiţională, revolta non-conformistă, deviaţia cam fovistă au primit zero apreciere, tradus prin ameninţarea unui patru în catalog, dacă nu descos tot şi nu cos cum a lăsat mama natură, frunza verde şi floarea roşie. Nu mi s-a părut corect, frunzele îmi păreau albastre uneori sau era dreptul meu să văd alte culori. S-a rezolvat cu o porţie generoasă de plâns acasă, bunică-mea s-a angajat să coasă în locul meu, iar şcoala a primit câteva obiecte frumos lucrate în locul pocitaniilor mele.

Am mai scăpat de câteva ori ca prin urechile acului de riscul de a deprinde orice meşteşug legat de andrele, croşetă sau ac şi iată-mă ajunsă complet neştiutoare la o vârstă care tinde spre respectabil. Până acum nici una dintre profeţii nu s-a îndeplinit. Copiii mi-au crescut bine cu pulovăraşe şi căciuliţe din magazin, nu umblăm nici cârpiţi, dar nici rupţi în fund, bărbatului nu-i pasă că-mi lipsesc aceste abilităţi şi nu a ameninţat vreodată cu divorţul, mileuri nu port, dacă stau să mă gândesc bine nici haine cu nasturi nu prea avem, deşi recunosc că mai cos câte un nasture la trei-patru ani. Atât ce le-am cusut copiilor nişte jucării, când erau mai mici, fie jucăria cea mai îndrăgită care se rupea de atâta iubit, fie le-am făcut eu unele, creaţie proprie.

Probabil de atunci datează papiotele, acele şi elasticele pe care le-am găsit înghesuite în pod, într-o pungă cocoţată pe grindă. Le-am descâlcit şi le-am găzduit într-o cutie de îngheţată, gest absolut simbolic care nu dezvăluie vreo intenţie viitoare, ci doar onorează cutia de bomboane în care bunică-mea îşi ţinea necesarul pentru cârpit.

O scoteam în serile de iarnă de după sobă, admiram îndelung fotografia de pe capac în care se înghesuiau, pe şapte rânduri, bomboane de ciocolată de forme diferite. Întâi le număram, apoi mă opream asupra unora romboidale, cu un moţ galben în vârf, încercând să-mi imaginez cu ce ar putea fi decorate. Înainte să scot capacul silabiseam literele cu volute şi codiţe încârligate: bom-boa-ne cu cio-co-la-tă extra-fi-ne. Mai meditam un pic la încadrarea taxonomică a bomboanelor: fine, superfine, extrafine, cele mai fine din lume. În colţul din dreapta scria clar "Bucureşti" şi-mi notam în minte să cer data viitoare bomboane "Bucureşti" imediat cum ajungem în Bucureşti.

Apoi deschideam cutia şi, deşi aveam speranţa iraţională că printr-o minune bomboanele au reapărut în întunericul ei catifelat, nici conţinutul obişnuit nu mi se părea dezamăgitor. Cutia avea încă un miros fin de ciocolată extrafină şi conţinea papiote colorate şi nasturi de diferite forme, dimensiuni şi texturi.

Deloc de lepădat, exceptând nasturii mărunţei de la cămăşi, ceilalţi erau fascinanţi. Unii ca nişte gloanţe din lemn, alţii mari si sidefaţi, pentru plăpumi, doi nasturi de baga, un fel de os mi s-a spus, şi câţiva aurii de la un veston militar. Mi-i amintesc bine pentru că într-un an i-am schimbat pe elastice pentru praştie şi pe feţe de chibrituri, iar nasturii de veston au făcut cât întreaga colecţie de cartonaşe a lui Eugen, care a tras cu chiot concluzia că sunt din aur adevărat. O vară am fost cel mai bogat copil de pe stradă, nu ştiu ce s-a întâmplat apoi şi cum de am sărăcit. Bănuiesc că doar am crescut.