Temperament de pisică

Când a poposit la noi în curte, venită de nu se ştie de unde, era un boţ de animal mic, flămând şi speriat. S-a apropiat să bea laptele pe care i l-am pus într-o farfuriuţă doar după ce s-a convins că ne-am retras la o distanţă sigură.

Am adoptat-o imediat, şi am botezat-o Miţu. Ea a rămas însă mereu temătoare şi distantă, deşi toată lumea din casă o iubea şi o răsfăţa. Când a crescut, avea porţia ei zilnică de cubuleţe de carne proaspăt fiartă, plus măruntaie crude de peşte şi de găină ori de câte ori se nimerea. Era singura tentaţie la care nu rezista. Când se tăia vreun peşte sau vreo găină, se freca de picioarele tale, miorlăind de ziceai că n-a mâncat de-o săptămână. Mai târziu, când carnea a devenit rară, se uita cu dispreţ la parizerul chimizat, ca şi la orice alt fel de mezeluri din comerţ, de care nici nu se atingea.

Arăta ca un pui de tigru, cu blana vărgată. Avea chiar şi reflexe de animal sălbatic. Am urmărit-o o dată jucându-se cu un şoricel. Îl prinsese în pivniţă, şi venise cu el sus. L-a lăsat în faţa uşii, a aşteptat să se depărteze puţin, după care s-a năpustit ca o nălucă în cârca lui, înhăţându-l din nou în colţi. I-a dat apoi încă o dată drumul, l-a lăsat să se depărteze atât cât acesta să spere că poate scapă, după care l-a capturat din nou. A tot făcut aşa până când bietul şoricel s-a zăpăcit, pierzându-şi complet simţul orientării. Miţu i-a tras atunci câteva labe de încurajare, dar resursele victimei erau pe sfârşite, aşa că nici mânat din spate nu se mai mişca. Când a înţepenit de tot, am fost curios să văd dacă-l mănâncă. Dar nu, l-a lăsat acolo unde zăcea, în faţa uşii, după care s-a apucat să-şi facă toaleta calm, pisiceşte, lingându-şi laba, apoi frecându-se cu ea pe bot.

Îşi petrecea o mare a timpului curăţindu-se. Era foarte îngrijită, şi nu accepta nici un fel de lipsă de igienă în casă. După ce dormea într-un fotoliu, nu se mai suia în el până ce nu era scuturat de pământul adus tot de ea, pe labe, din grădină, între perniţe. Avea apucături de regină.

Nici de ţinut în braţe sau de mângâiat nu puteai dacă n-avea chef. Te zgâria un-doi, fără să mai apuci să zici nici pâs. Mâinile şi picioarele mele erau dovada clară a temperamentului ei.

De aceea n-am avut nici o emoţie când am luat un pui de căţel. Ştiam că Miţu îşi poate purta de grijă singură. Căţeluşul îi dădea târcoale, la distanţă, dând din coadă, fără să aibă însă curaj să se apropie. În timpul ăsta, Miţu nici nu-l băga în seamă, tratându-l cu un dispreţ suveran. Sau aşa am crezut. De fapt se simţea jignită. Şi s-a decis să ne pedepsească, părăsindu-ne. A dispărut brusc, aşa cum şi apăruse. De atunci, n-am mai văzut-o niciodată.

(Bucureşti, august 2020)