Execuţia

Era în perioada când descoperisem un teren ieftin de tenis, deschis lângă un hotel nou de la marginea oraşului. Avea un singur dezavantaj, era betonat. Preferam desigur zgura, dar terenurile cu zgură erau rare, scumpe şi aglomerate. Oricum, era un loc îngrijit, unde se putea bea şi o bere la plecare, pe terasa de alături. Iar hotelul avea piscină. Îmi făcusem un obicei să vin să joc aproape săptămânal peste vară. Până când am păţit ruşinea pe care vreau s-o povestesc...

Ne strângeam cel mai adesea patru, ca să jucăm simplu pe rând, iar la sfârşit un dublu.

O dată am venit însă numai eu cu un prieten cu vreo doi ani mai mare, pe care nu-l cunoşteam prea bine, şi cu care desigur nu mai jucasem niciodată, pentru că altfel n-aş mai fi venit. Pe drum, în autobuz, l-am informat că sunt un jucător mediocru, şi că nici eu nici partenerii mei obişnuiţi nu urmărim să facem performanţă, ci doar să ne dezmorţim puţin. De aceea nici nu pun aşa mare preţ pe echipament, care trebuie să fie doar acceptabil. Şi l-am rugat să scuze mingile pe care le am, pentru că sunt cam uzate. M-a întrerupt spunându-mi să nu-mi fac griji pentru mingi, pentru că a adus el unele noi. Şi a continuat dându-mi detalii despre racordaj, tensiune, putere, control, etc., lucruri care m-au mirat.

Odată ajunşi pe teren, mi-am dat seama însă că nu glumea. Serviciul lui atingea sau depăşea chiar două sute de kilometri pe oră. Mi s-a făcut şi frică, pe când ne încălzeam, de cum şuierau ghiulelele lui pe lângă mine.

N-a fost chip să-l conving să schimbăm mai mult de două-trei mingi lungi, pe fundul terenului. "Hai să dăm drumul mai bine la un meci. Două din trei. Cine pierde, plăteşte trataţia de după, la terasă."

A trebuit să accept. Din momentul acela, n-am mai atins mingea decât când îmi venea rândul să servesc. În rest, imposibil să returnez vreo lovitură de-a lui, altfel decât dacă greşea primul serviciu, şi servea apoi prudent, slab, a doua oară, ca să nu rişte o dublă greşeală. Dar şi atunci, returul meu ezitant era instantaneu ucis de următoarea lui lovitură, un volé sau smash necruţător.

A fost unicul meci din viaţa mea în care n-am reuşit să fac nici un punct. Nu cred că mi-a luat mai mult de un sfert de oră să pierd ambele seturi la zero. Mai mult a durat schimbarea terenului decât jocul propriu-zis.

M-am bucurat că am terminat aşa de repede: "Acum hai să jucăm puţin de plăcere". Am încercat, dar n-a fost chip. Reuşea să se controleze cel mult o dată, după care lovea din nou mingea cu o furie ucigaşă, trimiţând-o invariabil în partea opusă a terenului de cea unde mă aflam eu.

Plătisem o oră, dar n-am jucat cred mai mult de treizeci de minute. De fapt, el a jucat, eu am făcut mai mult figuraţie, şi am cules mingi. Când mi-am dat seama că nu e chip să schimbăm normal două mingi, am spus stop, şi am început să-mi strâng lucrurile. Jubila. Nu-i păsa că am plătit degeaba terenul. "Nu suport să pierd", mi-a mărturisit el la bere, "nimeni nu mi-a luat niciun set până acum".

După ce-am fost executat atât de categoric, mi s-a făcut şi frică să mai joc vreodată tenis. Mi-am pus definitiv racheta-n cui.

Peste ani, m-am întâlnit din nou cu prietenul meu. L-am întrebat dacă mai joacă. "Nu mai pot, sunt operat la şold, şi sufăr de inimă", mi-a răspuns el sprijinindu-se în bastonul cu care se ajuta la mers.

(Bucureşti, septembrie 2020)