Mortul viu

"Vedeam lumini strălucitoare, în timp ce parcă pluteam. O senzaţie stranie, cum n-am mai avut niciodată în viaţă. Apoi totul a devenit întunecat şi după o vreme m-am trezit. Eram întins la morgă, fusesem declarat mort. S-au speriat când m-au văzut mişcându-mă. Acum pot spune despre mine că sunt un unicat, un mort viu."

Până să-l aud vorbind, mi se păruse mai degrabă ciudat. Ciudat şi plat. Abia apoi l-am găsit interesant. Era singurul vârstnic printre noi, studenţi aflaţi la plajă la 2 Mai. Dar nu faptul că era vârstnic era ciudat, ci faptul că făcea plajă, chiar nudism, fără să se jeneze de urmele îngrozitoare pe care le avea corp, ca şi pe cap. Cusături dintr-o parte într-alta a pieptului, a spatelui, pe braţe, pe picioare. Iar craniul era parcă făcut din petice.

Aşa şi fusese reconstituit de medici, din bucăţi. Avusese un teribil accident de maşină, din care ieşise sfărâmat, zdrenţuit ca o cârpă veche. Fusese cusut la loc bucată cu bucată, în decursul a cincisprezece ore cât ţinuse operaţia, dar până la final inima nu i-a mai rezistat şi a încetat să bată. Medicii au încercat să-l resusciteze, dar fără succes. După o jumătate de oră l-au declarat decedat. Îşi amintea perfect totul - ce se vorbea în jurul lui, apoi cum vocile agitate din jur s-au estompat până la dispariţie şi cum a început să vadă lumini strălucitoare în timp ce i se părea că pluteşte, până când totul a devenit negru.

Când a plecat din spital a luat cu el şi certificatul de deces, devenit inutil. Cam asta era toată conversaţia pe care o puteai purta cu el. În rest, şocul îi ştersese aproape totul din memorie. Nu mai avea amintiri din viaţa anterioară, abia dacă mai putea face o adunare, deşi fusese matematician. Fiul lui îl căra peste tot cu el, nu-l putea lăsa singur. Iar el nu cerea nimic altceva de la viaţă, decât să stea întins gol la soare şi din când în când să intre, cu mişcări uşor nesigure, dezechilibrate, în apa mării, nu mult, doar atât cât să se mai răcorească.

(Bucureşti, septembrie 2020)