Ceasurile

Le auzea cum ticăie, fiecare cu alt ton. Avea un cult special pentru ceasuri. Unul dintre primele lucruri pe care le făcea de dimineaţă era să se ducă la comoda pe care şi le orânduise, şi să le întoarcă (remonteze ar fi fost probabil cuvântul corect, din moment ce nu le răsucea de pe o parte pe alta, dar evita să-l folosească, ca să nu pară snob). Erau doar câteva, dar le iubea ca pe nişte fiinţe.

Primul, un ceas de buzunar, fusese al bunicului lui, pe care însă nu-l văzuse niciodată purtându-l, provenea dintr-o altă epocă, când domnii purtau pălărie şi baston, iar ceasul se purta în buzunarul de la vestă. Al doilea era de mână, cel mai mic dintre toate, fusese al bunicii, o vreme îl purtase şi soţia lui. Veneau apoi ceasurile lui, primul, cel cumpărat de bunici pentru când urma să intre la facultate, moment pe care din păcate ei nu l-au mai prins, al doilea, cumpărat de el în liceu, ca să aibă ceva mai modern, şi al treilea, primit cadou de la vărul lui când a împlinit patruzeci de ani. Fiecare ceas îi amintea de un om, şi de un moment în viaţă. Pe vremuri le purtase zilnic, purtau pe ele urmele vremii, ciobituri, zgârieturi. Dar acum stăteau cuminţi, aliniate printre alte amintiri, fotografii în cea mai mare parte, aşteptând să fie şterse de praf, şi întoarse în fiecare dimineaţă, ca să nu stea. Toate erau mecanice, le prefera celor cu cuarţ. Ar fi trebuit să mai fie unul, electric, primit demult de la o mătuşă din Franţa, dar acela îi fusese furat de colegii de tir, când îl lăsase pe poligon, lângă armă, pe vremea aceea astfel de ceasuri erau o noutate, şi acela fusese o tentaţie prea mare pentru puştii din generaţia lui.

Din ceasurile deşteptătoare pe care le avusese, îl mai avea doar pe cel de voiaj. Cele cumpărate înainte fuseseră toate pulverizate de perete cu ocazia certurilor cu soţia lui. Ar fi putut avea acum o frumoasă colecţie de ceasuri deşteptătoare dacă s-ar fi putut controla. Dar cel mai mult îi părea rău după pendula bunicului, grandfather's clock. Nu-i făcuse nimic, n-ar fi putut, o venera. Rămăsese însă în casa veche, de unde tatăl lui o dusese la ţară, unde o lăsase să ruginească, apoi o desfigurase mâzgălind pe ea o floarea soarelui cu vopsea galbenă, într-o perioadă când începuse să picteze tot mai stilizat, şi mai simplu, tablourile lui de atunci lăsau toate impresia de neterminat. Bunicii lui mai avuseseră şi alte ceasuri, un August de bronz care se balansa sub o cupolă de sticlă, sau un ceas broşă într-o montură de baga, una din rarele bijuterii pe care bunica lui le purta mai des, dar toate dispăruseră din casă după moartea lor, acum nu-i mai rămăsese decât amintirea lor.

Pe cele pe care le mai avea le întorcea în fiecare zi, şi le potrivea o dată pe lună, singurul moment când arătau aceeaşi oră. Apoi, fiecare întârzia sau o lua înainte în felul lui, până luna următoare, când le potrivea din nou.

(Bucureşti, septembrie 2020)