M-am simţit murdărită de cuvintele lor mucegăite
m-au ţinut închisă în biblioteci, în temple reci şi întunecoase
m-au târât pe piscuri
mi-au vorbit de justiţie şi de adevăr
înainte de a-mi da brânci în prăpastie
Gândesc ca să uite, mi-am spus
e o orbire voluntară
vor să uite mai ales ce e o femeie
să se convingă că menirea ei e să încurce iţe
să înece corăbii
să răstoarne legile fizicii
să şteargă podelele lumii de sânge
M-au dus tot mai departe în adâncul oraşelor damnate,
în mausolee luxuriante
printre mormane de deşeuri duhnind a cinism şi lehamite.
Ceva în mine ţipa să mă întorc în peşteri
Mă ţineau închisă în bordelurile lor filosofale în care toţi se ciomăgeau pe rupte
organizau mari coride în care se înfruntau oameni, zei şi câini
Vorbeau de Dumnezeu ca de un monstru care ar putea oricând ţâşni dintr-o carte
sau dintr-o crăpătură a podelei
ca de un gardian înarmat
ca de un copil năzuros
ca de o maşinărie foarte bine unsă
Nu era nimic de înţeles
Doar soarta cea hapsână care îşi lăsa duhoarea pe străzile însingurate ale oraşelor
La capătul fiecărui drum era o cuşcă
La capătul fiecărei întâlniri un labirint
La capătul fiecărui sens o puşcărie.
Îşi flagelau corpurile cu tot ce le ieşea în cale
le izbeau cu furie de oglinzi, le biciuiau cu himere
a fost rău
a fost rău
Întâlnirea cu el m-a ajutat să uit şi să iert. E asceză curată.
***
Când l-am cunoscut se ruga. O făcea uneori în pat cu ochii închişi.
Se spăla pe faţă înainte să mă atingă.
Cu timpul însă rugăciunile s-au transformat în momente în care stăteam goi în faţa oglinzii, muţi
El mă ţinea strâns, ca pe o vietate fragilă care s-ar fi putut rătăci sau evapora
care ar putea dispărea sau deveni altcineva în orice clipă
În nici o altă postură nu m-am iubit mai tare
Cu timpul, drumul spre moscheea din cartier a devenit drumul spre un tern viran acoperit de ierburi înalte.
Ne rugam acolo, fiecare în legea lui
Dar şi acele rugăciuni s-au transformat în gustul amurgului care dezmiardă vara zidurile roşiatice
şi tarabele negustorilor de fructe
au început să se amestece cu izul de mirodenii din prăvălii şi al hortensiilor din grădinile englezilor
cu mirosul pielii şi cu atingerea ei inuman de fină
cu parfumul păcatului
care ne ţinea în viaţă
rugăciunile au devenit totuna cu prezentul biciuit de spasmele fericirii
Ei ne numesc sălbatici.
Acum un veac, două ne-ar fi ucis cu pietre.
Murmur în gând toate numele de hulă pe care ne-ar fi strigat.
Mânăstirea mea e sex şi poezie
Dincolo de orice înţeles
oricum poezia şi sexul sunt totuna
***
Mi s-a spus mereu vezi că dincolo de mormanul aceasta de oase e adevărul,
dincolo de aceste mâini care se mângâie sau se aplaudă,
care se plesnesc între ele până la sânge.
Nu te încrede decât în ce e dincolo!
Uram acest dincolo aşa cum urăşti munca silnică.
Fericirea a fost un cuvânt blestemat;
era întotdeauna pe malul de dincolo,
prinsă între stinghiile unei realităţi imposibile
într-un ticălos de contrasens sau contratimp.
Când nu mai e nimic nici dincolo nici dincoace de întunericul în care ne cufundăm unul în altul
Atunci
până şi Dumnezeu devine posibil.