Satul cu zero locuitori

Încercam de ani buni să ajung într-un sat părăsit de oameni în culcuşul dintre dealuri. Aflasem de sat de la nişte prieteni, dar tot ei m-au descurajat de fiecare dată:
"Nu ai cum să ajungi până acolo, maşina ta nu poate urca, îţi trebuie un 4x4.
Drumul e prea lung pentru copii, sunt mici, aşteaptă să mai crească.
Va fi timp urât, se anunţă ploi, acolo rămâneţi dacă vă prinde vreun potop.
Doar ciobanii mai trec prin satul ăla, au jefuit totul, poate vă jefuiesc şi pe voi.
Nici nu ai ce vedea, nişte cocioabe căzute."

Primăvară după primăvară, am rămas cu gândul la satul părăsit aşa cum visez la plaje pustii, conuri de vulcani sau cascade ameţitoare, dar mai mult decât la locuri pe care le simţi cu tălpile sau le vezi maiestuoase cu ochii, în sat speram că pot descifra unde se duce timpul când nu-l mai măsoară inima omului.

Am plecat într-o duminică de Paşte spre satul uitat. Maşina a urcat prin grohotiş cu gemete şi uruieli până la un platou. Tot drumul nu am întâlnit pe nimeni. Am lăsat maşina la o răspântie marcată de o cruce veche, cum se puneau înainte pentru purificarea şi sacralizarea locurilor, mai ales la fântâni şi la intrarea în sate ca să le cureţe de gândurile stricate ale străinilor şi să anuleze faptele lor destrăbălate. Din scrisul săpat în piatra veche rămăsese o dantelărie de nedescifrat.

Vremea era veselă, gutuii albeau chirciţi ca nişte mirese bătrâne, drumul se deschidea printre tufe de liliac înflorit. Ne-am oprit des să ne minunăm de natură, am întâlnit o tufă de liliac care forma singură o pădurice populată de cel mai dens univers al insectelor văzut vreodată. Fluturi multicolori, albine de mai multe soiuri, gândăcei sidefaţi şi târâtoare greţoase, toţi au intrat într-o scurtă filmare cu promisiunea că voi identifica mai târziu speciile, dar ştiind că imaginea colcăitoare mă va scârbi şi voi şterge filmul fără să-l mai privesc.

M-am uitat înapoi, maşina abia se mai vedea profilată pe cerul de aproape mai. Aţi observat că în mai avem cel mai frumos cer al anului? Batalioane de nori care se aleargă şi se adună într-un spectacol unic, cred că este acolo deschiderea unei olimpiade sau a vreunei petreceri fastuoase în cer, aşa cum oamenii fac şi ei pe pământ, când se adună din mai multe ţări şi se bucură împreună. Olimpiada norilor, festivitatea de deschidere, o ţin anual şi sunt generoşi de lasă să se vadă ceva şi la noi, în lumea mergătorilor pe pământ, a celor care nu pot să zboare şi să plutească. Şi includ aici minusculele insecte cu locomoţie de vierme, deşi lor le cresc mai târziu aripi uşoare, pe care noi a trebuit să ni le construim din metal.

De aici începea satul Oleşeşti, iar acum începe sfârşitul. Cândva neînvinşi, nici măcar colectivizaţi, lumea oleşeştenilor s-a surpat încet de bătrâneţe, ultimul copil al satului s-a născut în urmă cu mai bine de 40 ani. Intrăm pe drumul de pământ într-o tăcere copleşitoare care mă asurzeşte printre ciripituri sonore de păsări în rut. De o parte şi de alta a uliţei principale sunt garduri căzute al căror lemn putrezeşte indecent, la vedere. Casele, fie îşi cască spre noi ferestrele oarbe în care mai atârnă un colţ de perdea sfâşiată, fie se zăvorăsc cu lacăte grele puse de oameni care au intenţionat să se întoarcă şi nu au mai făcut-o. În jurul uşilor încuiate, pereţii de humă au căzut cu fiecare ploaie şi poţi intra prin ei.

Aici e un pat în care s-a făcut dragoste, s-a visat urât şi frumos, poate chiar s-a născut acel ultim copil al satului. Dincolo e un cuptor de humă care a aburit de colaci şi cozonaci la trecutele Paşti, când pe uliţă ciripeau glasurile copiilor care ciocneau ouă, bătrânele treceau de la o casă la alta farfurii copioase cu pomană de sufletul morţilor, iar bărbaţii râdeau şi beau împreună vin roşu.

Eu n-am vorbit, simţeam că nu pot tulbura liniştea întoarsă la primordial cu vocea mea umană. Mă temeam că va suna neomeneşte sau poate mi-ar fi fost furată de păsări. Am strigat totuşi, la prima casă în care am intrat, cea cu cuptorul părăsit, am strigat ridicol peste gardul căzut: Alo, alo! E cineva aici?

Am mers la nesfârşit prin camere goale în care mai găseam câte o cană lăsată pe masă, un scaun aşezat să vegheze un pat, o haină atârnată într-un cui aştepta să mai fie îmbrăcată. Se zdrenţuise în aşteptare, copiii ridaţi ai satului nu mai au trup de îmbrăcat haine, au corp de îmbrăcat nori.

Copiii mei au simţit lateral toată tristeţea, nu au luat-o ca mine, direct în plex. Au cules flori şi au filmat pentru vlog. Au alergat şi s-au bucurat de viaţa vegetală care cotropea nepăsătoare lumea oamenilor. Le-am arătat ce este o coşarcă în care mai erau trei braţe de fân, la care am fi putut ajunge pe o scară de fuştei. Era şi o furcă sprijinită de uşă, dar nu am urcat scara şi nu am luat fân, l-am lăsat să-l mănânce norii.

Am mers până la casa Toaderilor, ultimii oameni care au trăit în sat. S-au mutat de câţiva ani, casa era în stare bună, doar ciobită puţin la tindă, cu acoperişul aplecat, cap de om care se dă înfrânt. Crăpăturile o brăzdau deja de la miazăzi la miazănoapte şi pe poartă era bătut în cuişoare ruginite un doliu. Aleile înfloreau a lalele târzii, în roşu şi galben solar, din pereţi intrau şi ieşeau zorite viespi ucigaşe.

Aici am zis să ne întoarcem, aici mi s-a făcut frică, chiar dacă ştiam că satul se mai întinde de-a lungul drumului, iar mai jos are şi o biserică din lemn. Cine ştie, poate viespile cresc enorm până acolo, poate păsările cântă ademenitor până înnebuneşti.

Când am ieşit din sat, aerul încă mirosea puternic a liliac. Ştiam că vegetaţia va cotropi şi-n vara asta până la pierdere satul, casele lui de o odaie cu tindă se vor îngropa în verde, frunză cu frunză, aşa cum se îngroapă oamenii, bulgăre cu bulgăre. Verdele e mormântul caselor, frunzişul le ascunde triumfător în clorofilă, în timp ce rădăcinile clorotice le sapă pe furiş temelia. Gutuii înfloriţi vor lega gutui cât pumnul pe care nimeni nu le va culege, nici măcar cu privirea. Gutui nevăzute, gutui neştiute.

La ieşire, am întâlnit primul suflet, un câine care a încercat să se împrietenească cu noi. A dat vesel din coadă şi a mers în pas vioi alături, m-a privit cu ochii lui umili şi mi-a cerut să-l duc la oameni. I-am dat tot cozonacul pe care-l aveam în rucsac şi i-am descojit cu gesturi atente un ou roşu pe care l-a hăpăit bucuros. Ia, i-am zis, şi Hristos a înviat!