Vremea caişilor

Caisul vine dintr-un timp când lumea era confortabilă ca un cuib, părinţii erau zei, iar vecinii, prelungiri ale familiei. De cum izbucnea în flori parfumate, de cais se lega o funie zdravănă pe care se punea o scândură cioplită la capete. Leagănul pentru zbor.

Caisul era blând, ne lăsa să-i jumulim întâi fructele mici cât unghia, apoi să ne strepezim dinţii în carnea lor verde şi acră. Deodată fructele începeau să prindă culori solare, erau nici crude, nici coapte, tocmai bune pentru orşavă, o mâncare foarte versatilă, caldă, cu pâine, la o cină uşoară, rece, din frigider, ca răcoritoare.

Când vara devenea insuportabilă, caisul îşi lepăda una câte una fructele parfumate, le lăsa să se strivească de trotuar. Acum nu-mi mai plăcea de el, trebuia să păstrez trotuarul curat, să adun zilnic fructele într-o găletuşă pe care o răsturnam în butoiul pentru ţuică. A fost prima lecţie de chimie, mă feream să privesc conţinutul mizerabil al butoiului, îl bănuiam colcăind de fiinţe minuscule, drojdii rele şi miriapode scârboase, capabile să transforme fructele dulci în zeama premergătoare oribilei băuturi.

Nici după această batjocorire caisul nu se supăra, ne rămâneau coşuri cu sâmburi, pe care-i spărgeam cu o piatră mai mare şi adunam fărâmele de miez. Mieji le ziceam, îi mâncam cu pumnii, abia de câţiva ani am aflat că au potenţial toxic dar, cum am spus, lumea era un cuib sigur, "toxic" şi "alergic" mai aveau de aşteptat până să fie inventate.

Caisul a fost ultimul pom în care m-am căţărat copil, din vârful lui ameţitor m-am dat jos gata mare, cu inima bubuind de frică. A dispărut într-o vreme în care nu mi-a mai păsat de el, oraşul mă furase de tot cu trotuarele lui măturate şi nepătate de fructe.

Mi-am reamintit de frumuseţea caisului când mi-am planificat propria livadă. L-am adus într-o toamnă târzie, o crenguţă mai mare pe care am înfipt-o în pământ, apoi i-am aşteptat florile câteva primăveri. Începeam din mustul iernii, verificam care muguri se umflă, când se deschide primul şi urmăream în tensiune prognozele meteo care anunţau geruri târzii. Pomii te învaţă să ai răbdare, la care am adăugat îngrijorare când caişii din vecini au început să se usuce unul câte unul.

"Nu mai merg caişii la noi, mi-a spus un vecin care venise să împrumute drujba, vremea s-a schimbat, nu mai ţine cu ei", dar nu l-am crezut, deşi caisul meu părea suferind. L-am doftoricit - şi pomii au doctoriile lor - pentru cais am cumpărat chiar o alifie cu care-i alinam scoarţa crăpată şi un cocktail de minerale ca să-şi mai învioreze frunzele. În ani de cais nu cred că a trăit suficient. Copiii au ridicat din umeri când le-am arătat caisul ofilit în plină vară, nici nu le dăduse ocazia să-l cunoască, să meargă în livadă pentru fructele lui, nu îi vrăjise cu nimic.

L-am pus la pământ nu fără să-l cert şi să-l plâng şi acum aştept vremea să plantez alt cais. Cândva, peste ani, va avea crengi suficient de puternice pentru a susţine un leagăn, suntem încă în vremea caişilor.