Când pleacă Bau Bau

Mă priveşte rugător prin sticlele ochelarilor. Ramele colorate contrastează cu negrul irişilor şi îl intensifică. Părul i-a crescut, formează norişori calzi în jurul urechilor şi îl face să semene cu Harry Potter. Lumea lui este încă imersată în magie ca un pliculeţ de ceai în apă caldă şi difuzează spre mine valuri de poveşti încântătoare şi de frici copilăreşti.
- Te rog, te rog mult, îmi spui o poveste şi rămâi apoi să dormi cu mine? Şi închizi tu uşile şifonierului! Dar de tot, să nu rămână întredeschise.

Un obiect banal de mobilier în alte case, şifonierul nostru a fost învestit cu puterea unui portal. Inert pe timp de zi, locul unde băiatul îşi aruncă alandala tricourile şi unde motanul se mai furişează să doarmă, pe înnoptate şifonierul prinde puteri pe care alte dulapuri din casă probabil sunt geloase. În fiecare seară am de o parte un şifonier malefic şi un Harry Potter înfricoşat şi de cealaltă parte un serial de văzut, o carte de citit sau un text de scris. Am încercat să demitizez şifonierul prin reducere la părţile lui componente: panouri de lemn cumpărate de la magazinul acela mare, unde au chifteluţele care-ţi plac, cu sosul de merişor care nu-ţi place, haina îmblănită pe care mi-a dat-o mătuşa ta când s-a mutat într-o ţară pe care gerul nu o pişcă niciodată, uite, este aici şi pernuţa-căţel de pluş, pălăria caraghioasă pe care sora ta a purtat-o de Halloween, trolerul cu care plecăm în vacanţe. Am scos fiecare cămaşă, tricou şi ciorăpel, apoi am verificat împreună cotloanele dezgolite. Percheziţia nu a adus rezultatul sperat. Şifonierul a continuat să găzduiască în întunericul lui personaje malefice a căror potenţă răufăcătoare se opreşte în faţa uşilor închise. Atât de simplu este să scapi de ele, le trânteşti uşa în nas.

Nu ştiu de unde le vin spaimele astea copilăreşti, pe Bau Bau l-am scos din vocabular când am devenit mamă, am alungat umbrele din casă cu lămpi de veghe, cât erau mici am îndulcit poveştile clasice, astfel încât sora lui s-a contrazis la şcoală cu învăţătoarea care susţinea că Albă ca Zăpada a fost dusă în pădure ca să fie ucisă şi să i se smulgă inima din piept, deşi eu îi spusesem că paznicul castelului a vrut doar să o rătăcească. Lipsiţi de forţele răului, fie el şi imaginat, care să balanseze toată dulceaţa binelui pe care mă străduiam să îl aduc în viaţa lor, copiii şi-au inventat singuri personaje negative ca să experimenteze frica.

Primul cu care m-am luptat a fost unul deosebit de puternic, deşi n-ai fi zis după locul în care a ales să vieţuiască, holul nostru mic de la apartament. Îl chema Momomo şi n-avea altă treabă decât să facă pe grozavul în întunericul holului lipsit de ferestre. I-am negat existenţa, l-am pufăit cu spray repelent pentru monştri, ba chiar l-am urecheat de câteva ori şi l-am dat în şuturi afară, dar s-a întors de fiecare dată în holul strâmt. Într-o zi, am încercat să-l umanizez şi l-am învoit pe motiv de duminică, zi în care s-a dus acasă la el, unde are soţie şi copii. A fost o abordare complet greşită a problematicii monştrilor, în ziua următoare Momomo s-a întors cu toată familia, îngrozitoarea doamnă Momomo şi răutăcioşii micuţi Momomo au continuat să trăiască claie peste grămada de încălţări, în holul cât o debara. N-am făcut decât să-i înmulţesc, am aflat apoi că s-au mutat împreună cu noi din oraş şi au cuibărit în fundul curţii, între un salcâm care înfloreşte magnific şi un măr pus de mine, care a rodit chiar din primul an câteva prune galbene.

Copilul mic a avut de înfruntat pe lângă propria lui imaginaţia şi plăsmuirile surorii mai mari, ea i-a inventat pe Spusicu - un monstru cu specializare în logopedie, care-l pândea pe cel mic când nu-şi făcea exerciţiile de pronunţie corectă şi pe Viespicu - o insectă mare cât o vacă şi perfect invizibilă.

Dacă la început m-am luptat vitejeşte cu aceşti baubau, de la un timp am lăsat-o mai uşor cu cotonogeala şi foarte rar mai încerc să le neg existenţa. Mi-am amintit că i-am avut pe ai mei, personali şi primul a fost inventat de mine, un personaj de consistenţa slimeului cu care se joacă azi copiii. Se putea strecura prin orice spaţiu îngust, intra pe sub uşi, prin gara cheii şi se culca sub pat. Muşcător de glezne şi mâncător de degete, m-a făcut pentru o perioadă să sar ca un arc din pat direct în mijlocul camerei, spre nedumerirea adulţilor care se pregăteau să mă dea la gimnastică.

Locul lui a fost luat de o vrăjitoare care stătea pe casa vecină, o clădire interbelică, sinistru ornamentată cu lemn putrezit la sageac. Vrăjitoarea era obsedată de cât de repede adorm şi mi-a fost adusă de părinţii care lucrau în schimburi şi nu mai aveau forţe să urmeze ritualul de seară. Am văzut-o de multe ori printre gene, cum zbura de pe coşul casei vechi şi îşi lipea faţa urâtă de fereastra mea. A trăit în aceeaşi perioadă cu "diorul", pronunţia bunicească a dihorului care ne-a mâncat în câteva rânduri puii de găină, lăsând în poiată urmele unui măcel straşnic, pene şi sânge în faţa cărora bunică-mea plângea ca o stropitoare şi îşi smulgea părul prin dirmea. Cum nimeni nu se gândise să mi-l descrie şi mie pe săvârşitorul faptelor sângeroase, am fost liberă să mi-l imaginez enorm cât un dulap, monstruos cât un hipopotam, feroce ca un crocodil şi l-am văzut ani de zile în orice umbră pe care seara o proiecta peste căpiţe de fân, grămezi de lemne, butoaie şi orice obiect mare mai există printr-o gospodărie. Probabil m-aş fi ales cu vreo afecţiune cardiacă de la "diorul" care mă pândea de oriunde, dacă nu aş fi primit un atlas zoologic în care era o ilustraţie a drăgălaşului animal.

A fost ultima spaimă consistentă şi ridicolă a copilăriei, lobul unde creşteau aceste personaje imaginare s-a atrofiat în adolescenţă, dar fricile nu au dispărut după ce Bau Bau a plecat definitiv. Au venit tiptil cele ale oamenilor mari, iar unele nici nu au nevoie imaginaţie, ne sunt trâmbiţate peste tot şi dăm de ele când deschidem televizorul sau telefonul, rulează pe tot ecranul sau sunt scrise cu majuscule pe burtiere. Uneori se schimbă ca o modă, se reinventează, suferim pe lângă fricile intime, pe care le ascundem cât putem ca să nu le ghicească alţii şi de frici ale societăţii, urlate la toate răspântiile. Ne descurcăm cum putem cu ele, le înfundăm în coşul de gunoi al subconştientului, le somatizăm sau le amorţim cu anxiolitice.

Cu pocnetul cu care am închis uşile şifonierului, le-aş da fericită peste nas fricilor adulte. Le-aş închide pe un hol întunecos, le-aş băga într-o valiză şi le-aş dosi sub pat. Să zacă uitate în beznă, dar evadează cu succes de oriunde, fie că sunt personale sau colective, frici mai vechi care ne-au scos în frig, la proteste ori ne-au gonit familia în ţări pe care gerul nu le pişcă niciodată, sau frici mai noi care ne ţin cu masca chirurgicală întinsă bine peste nas şi gură , ne opresc să ne îmbrăţişăm prietenii, ne mută şcoala şi munca acasă, în faţa computerului.
- Ia dă-te mai încolo, Harry Potter, dorm cu tine în seara asta. Şi lasă telefonul, fii atent la poveste. "A fost odată ca niciodată un băieţel care se temea tare de orice se putea furişa în şifonier, mai puţin de motanul casei. Mare dreptate avea băieţelul, pentru că mama lui, o femeie oarecare în lumea noastră şi regină vestită în lumea magiei, închisese acolo toate fricile de pe pământ. Şi, într-o zi....."