Totaliberalism

Asistăm neputincioşi, dar tot mai revoltaţi - asta ne revoltă de fapt -, la falimentul politicii, în contul nostru.
 
Petrică şi Lupul. Abia acum a venit Lupul. Dar cine e Lupul? Marea complicitate dintre Virus şi democraţia de faţadă, de formă (dar nu şi de procedură, a nu se confunda: procedura e conţinutul, fondul, substanţa ştiinţifică a democraţiei), deja "virusată", deja coruptă. Lupul nu este Celălalt, adversarul politic - confundat exterminator-neputincios cu Virusul însuşi. Petrică este de fapt Lupul, dar acum chiar a venit un lup să-l demaşte pe acest Petrică Lupu politic. Virus demascator.
 
Pentru că adevărul, ca să fie crezut, are nevoie de temei nu atît ştiinţific, cît moral. Ştiinţa este de fapt morală, morala, procedură moral-politică (adică democratică). Adevărul ştiinţific se întemeiază pe credibilitate, care derivă din morala procedurală. Adevărul ţine de morală, temeiul lui îl constituie modul în care este descoperit şi stabilit, calea care duce pînă la el şi de care depinde rezultatul însuşi, "fondul" însuşi, adevărul "propriu-zis", "ca atare". Dacă nu mergem împreună pe acest drum pînă la adevăr nu avem cum să nimerim împreună adevărul, cum să nu-l ratăm. Adevărul, doar pentru că este "ştiinţific", nu îl pot enunţa, brusc, şi să şi înceapă să fie, brusc, crezuţi fără discuţie, cei care care mint profesional, dez-întemeiaţii şi ne-întemeietorii de profesie: oamenii politici. Degeaba, deci, temei ştiinţific dacă nu există şi temei moral. Ştiinţa - în primul rînd cea politică - este, repet, repet, morala.
 
Virusul ne împinge deci în plină filosofie. Readuce morala. Moralizează politica şi "filosofează" şi "eticizează" viaţa publică. Să-i mulţumim şi să îl respectăm. Să-i dăm curs.
 
În aceeaşi zi, concentrat, adunat (de parcă am mai fi avut nevoie), două dovezi perfecte, la vîrf, nu de "iliberalism", ci de ceea ce eu, unul, propun să numim de acum înainte TOTALIBERALISM: neoliberalismul disperat, de criză, neoliberalismul de urgenţă; neoliberalism speriat, o dată, că poate fi demascat şi poate pierde, şi disperat, a doua oară (dar în aceeaşi mişcare), să cîştige din nou, să profite cîştigător de situaţia din care ar putea pierde.
 
Mai întîi, Ministrul Educaţiei a ţipat la copii, spunînd că "elevul care îşi dă masca jos la şcoală trebuie să ştie că riscă să i se scadă nota la purtare" (Digi 24). După care a venit şi prim-ministrul să strige la profesori că "dacă refuză să predea online, nu mai au ce căuta în sistemul de educaţie. Un profesor trebuie să se adapteze ("Trebuie să ne adaptăm" este credo-ul-poruncă al ordoliberalismului, cf. Barbara Stiegler, "Il faut s'adapter". Sur un nouvel impératif politique, Gallimard, 2019), jobul lui e să transmită informaţii, trebuie să fie un model, dar are obligaţia să se adapteze la modalitatea de transmitere a acestor cunoştinţe" (Digi 24).
 
Nu scapă, aşadar, nimeni, toată lumea trebuie să se supună adevărului ştiinţific şi "stilului" politic al pandemiocraţiei actuale, care tocmai prin modul de impunere devine în acelaşi timp, îngemănat, şi ne-ştiinţific, şi ne-democratic. Ca să nu mai vorbim de superficialitatea şi îngîmfarea, de suficienţa jargonului folosit: profesoratul nu e un "job" şi, mai ales, nu constă, dualist-slugarnic, în a "transmite informaţii", ceea ce nu se împacă cu a fi un "model", modelele fiind vii şi palpabile, "în direct", "cunoştinţe" trăite, sau nu.
 
Remarcabilă, epocală este, aici, totala neînţelegere - sau contra-înţelegere, contrafactualitate a înţelegerii, refuz al unei înţelegeri adecvate, pe măsură şi la înălţime -, a revelaţiilor pe care le-a adus criza sanitară, şi care ar trebui să conducă la schimbări, la adevărate revoluţii politice. În România, clasa politică ţipă tocmai la profesiunile care s-au dovedit esenţiale, şi pe care tocmai ea, prin politicile ei neoliberale, le adusese deja în situaţii cronice de urgenţă, dinainte de cea acută, provocată de noul virus: medicii şi profesorii. În România, oamenii politici ţipă la medici şi la profesori, la sistemul medical-sanitar şi la cel formativ-educativ pe care tocmai şi exact politicile lor neoliberal-antiumaniste le-au decimat. Cînd, de fapt, lucrurile ar trebui să fie exact pe dos. Ce model de înţelegere poate să ofere un astfel de om de stat, care joacă un rol de pedagogie publică cu atît mai influent cu cît mai implicit? Un adevărat om politic este primul pedagog şi primul vindecător al unei societăţi. Dar ca să ştii asta trebuie să fii fost format într-o adevărată şcoală democratică.
 
Să înţelegem deci bine, să ne înţelegem bine: nu atît măştile, ca simbol suprem al măsurilor restrictive, sînt respinse, manifest de o anumit parte, tacit, de părţi probabil mult mai importante ale populaţiei, cît modul în care, faptul că aceste măsuri sînt dictate în numele unor experţi pe care în restul timpului nu-i consultă nimeni, şi în numele unui adevăr ştiinţific de care, în rest, nimeni nu ţine seama şi după care nu se călăuzeşte nicio politică (politica nerecunoscînd decît propria "ştiinţă" - "ştiinţa politică" - şi, de fapt, doar "ştiinţa economică"), adevăr ştiinţific impus acum din afară, ca fiind transcendent, ocult, indiscutabil şi de neatins, şi spre care, de fapt, invocîndu-l, în reflexele ei dictatoriale, însăşi democraţia, ca atare, tînjeşte. Ştiinţa ca transcendenţă morală. Fără cooperare, fără transparenţă, fără cooptare - cu frică: oamenilor politici le e frică pentru propria piele, şi atunci transmit mai departe frica în corpul şi pe pielea societăţii. Eroare de procedură, reflex nedemocratic pe care democraţia nu a ştiut, sau nu a putut - şi poate chiar nu şi-a propus - să-l eradice, ci doar să-l "canalizeze", să-l instrumentalizeze eficient.
 
Despre asta, numai despre asta e, de fapt, vorba. Ceea ce respinge populaţia, societatea nu este atît adevărul, temeiul ştiinţific punctual, cît "stilul" sau modul politic, lipsa de temei moral a impunerii adevărurilor de către clasa politică, modul ne-democratic - deci ne-ştiinţific - în care aceasta ia deciziile şi le dictează. Ceea ce respinge societatea nici nu ajunge la conţinutul, la substanţa măsurilor de prevenţie, ci se situează mult în amonte, este vorba de ceva căruia, politicos, civilizat, i-am spus "stil" politic (cînd de fapt este, tocmai, o totală absenţă de stil), demonstraţia de forţă a felului în care democraţia poate fi întreruptă de "stilul" dictatorial prin adevăruri ştiinţifice comunicate religios, ca adevăruri revelate, adică în cel mai anti-ştiinţific mod cu putinţă.
 
Ceea ce se respinge, ceea ce se sancţionează deplasat (nu mascat, ci pe faţă, refuzînd măştile), aproape inconştient, este graba, spaima, lipsa de pregătire şi de fundament, amatorismul găunos şi scorţos, pe scurt, impostura cu care nişte democraţi, nişte reprezentanţi democratic aleşi, nişte democraţi procedural, nu substanţial - procedura fiind, atît în democraţie, cît şi în ştiinţă, esenţa, garanţia morală a adevărului - devin sau redevin nişte tirani. Ceea ce se respinge, aşadar, este reflexul tiranic, substanţa dictatorială care înfrînge procedura, forma democratică, adică substanţa democraţiei.
 
Asta respinge populaţia, poate fără să îşi dea seama, acest racursiu vertiginos provocat de pandemie, dar care care aruncă o lumină retrovizoare halucinantă şi irezistibilă asupra întregii politici, de multă vreme încoace.
 
Asta respinge populaţia, ceva mult mai vechi şi mai grav. Nici nu ajunge, de fapt, la conţinutul punctual al actualelor măsuri de protecţie, care nu reprezintă decît ocazia unei respingeri mai ample şi mai de fond.
 
Sîntem, din nou, neîntrerupt, în registrul ocaziei, care ne este oferită obiectiv şi aleatoriu, contingent, pentru a fi prinsă, preluată, subiectivată, teleologizată acţional-volitiv. Să ne îmbrăţişăm, cum spunea cineva (un poet), rana, să vrem ceea ce oricum ne constituie voinţa.
 
Nu v-am ales ca să ne comandaţi, ca să ne terorizaţi, ci ca să rezolvaţi - le spune societatea oamenilor politici prin refuzul de a se supune chiar şi sub ameninţarea cu moartea. Pentru că se poate vorbi de o pe cît de discretă, pe atît de insistentă reinstaurare a pedepsei cu moartea: conţinutul şi orizontul poruncilor este, din nou, într-un mod nou şi alambicat, moartea. Bio-politica momentului este de fapt o necro-politică: sîntem salvaţi ca deja morţi, ceea ce salvează, în noi, politicienii, prin comenzile lor sînt nişte morţi. Politicienii ne ucid cronic cu politicile lor antiumanist-neoliberale, după care, acum, îmbolnăviţi deja, ne ameninţă tot cu moartea dacă îi ameninţăm cu dezvăluirea "obiectivă" a incuriei lor. Nu v-am ales ca să vă descărcaţi pe noi de orice dificultate şi de orice responsabilitate, ci ca să rezolvaţi cu fineţe - conform cu democraţia, în acord cu democraţia, adică ştiinţific. A, acum vreţi să rezolvăm noi, să rezolvăm, în sfîrşit, împreună? Atunci să le facem pe toate, tot timpul împreună.
 
Democraţia nu admite comenzi şi adevăruri revelate, răsturnate peste capul oamenilor. Comenzile, în sine, ca formă, sînt, de fapt, ne-ştiinţifice şi chiar anti-ştiinţifice. Adevărul ştiinţific devine opusul său, se transformă în contra-adevăr dacă este impus, ca şi cum ar fi vorba de credinţe religioase şi de adevăruri revelate. Procedura democratică este fundamental înrudită cu cea ştiinţifică, trebuie să fie deschisă, să funcţioneze prin cooperare, testare şi adoptare. Adevărul ştiinţific deschis al democraţiei este buna viaţă comună. Testul este democratic în sine. Opoziţia este, aici, fundamentală, şi este aceea dintre ştiinţific-democratic şi totalitar-religios, dualist-revelat, unidirecţional, liniar. Liniarul, pre-programatul este respins, azi, peste tot în cazul comunicării mediatice, în special în ceea ce priveşte televiziunea, nimic nu mai e suportat azi liniar, însă oamenii politici conntinuă, arhaic, să comande liniar, unilateral şi monodirecţional, tratînd ştiinţa ca pe o religie.
 
Nici nu se ajunge, repet, repet, în momentul de faţă, pînă la fondul ştiinţei, ceea ce contravine ştiinţei, ceea ce respinge ştiinţa este însuşi modul de a impune adevărul, de a-l "comunica". Şi asta pentru că nu există "comunicare", "comunicarea" nu poate fi separată, metafizic-dualist, adică ierarhic, de aflare şi stabilire. "Comunicarea" adevărului este tocmai constituirea lui socială, fără de care ştiinţa nu poate nimic. Ştiinţa presupune democraţia, nu o întrerupe. În numele ştiinţei nu se poate întrerupe democraţia.
 
Ceea ce respinge societatea nu este aşadar masca, ci condescendenţa, căderea măştii de pe faţa politicului. Impunerea măştii demască politicul, şi mai grav, democraţia. În toată lumea!
 
Miza crizei actuale depăşeşte, aşadar, criza actuală, precipitînd criza de fond, acumulată, pe care ne-am tot făcut că nu o vedem, amînînd ieşirea din complezenţa publică şi din minţirea colectivă de sine. Altfel spus din orbire. Nimeni nu mai e crezut pe cuvînt. Virusul nu provoacă, ci accelerează şi adînceşte criza.
 
Vorba lui Jonathan Franzen, miraculos tradus (de Maria-Magdalena Anghelescu şi Radu Pavel Gheo) la Polirom şi cu altceva decît romane: Ce-ar fi să nu ne mai prefacem?, adică, referitor, în cazul micului său eseu, la fondul cronic de criză, ignorat "ştiinţific" pînă acum de către oamenii politici, al catastrofei climatice? Sîntem deja de multă vreme şi din multe puncte de vedere în catastrofă, şi tot ştiinţa o spune, dar pînă acum n-o auzea şi nu-i transforma nimeni avertismentele în obligaţii.
 
Nu v-am ales ca să ne comandaţi, ca să ne terorizaţi, ci ca să rezolvaţi problemele, spuneam că le spune societatea conducătorilor politici. Dacă vă îmbolnăviţi, nu vă putem îngriji. Şi nici nu e treaba noastră. Îngrijiţi-vă singuri, la comandă! - răspund aceştia. Noi mutaserăm deja medicina în registru privat, o transformaserăm şi pe ea - ca şi şcoala - în marfă. Tocmai acesta e TOTALIBERALISMUL. A venit însă Chestia asta publică, comună, contingentă, şi normal că ne-a luat pe nepregătite. Să tot alegi - ca simplu joc de societate!
 
Întrebarea e (de fapt, nici măcar nu mai e o întrebare, ci deja o certitudine): şi dacă va trebui să schimbăm totul, să ne redesenăm în totalitate, să sculptăm în noi înşine? Dacă n-am început s-o facem, o fac deja "lucrurile", la gradul de automatizare şi de autonomizare la care au ajuns să evolueze. Deja s-au schimbat foarte mult, şi ne cer să ne adaptăm la ele, chiar dacă noi nu vrem să recunoaştem, şi tragem încă de timp, temporizăm sperînd să temporalizăm şi să temperăm. Şi sîntem prizonierul lor, în loc să preluăm - mîndri cum ne pretindem a fi - comanda.
 
E momentul să preluăm deci frîiele schimbării. Poate despre asta a şi fost vorba la alegerile locale din 2020 - deşi schimbarea nu se poate rezuma la atît, doar la nişte alegeri ale altora, fără noi.  Noi trebuie să fixăm şi data alegerilor, în general, şi modul lor de desfăşurare.
 
Lucrurile, starea de fapt au început să devină tot mai evidente, şi mai simplu de declarat, inclusiv în gura diriginţilor politici. "Acum avem o şansă de a merge mai departe împreună, prin multilateralism şi solidaritate. Haideţi să profităm de această oportunitate de a evolua şi de a crea o Uniune Europeană mai sănătoasă şi mai rezistentă, deoarece întoarcerea la vechea normalitate este evident că nu mai reprezintă o opţiune", a declarat, de pildă, recent Stella Kyriakides, comisarul european pentru Sănătate şi Siguranţă Alimentară. Adăugînd capital: "În pandemie am învăţat nu doar că trebuie să fim protejaţi, ci şi că trebuie să ne protejăm unii pe alţii". Liberal, nu?
 
 
Dar oare am învăţat?