Decupaje (dintr-un jurnal anonim) - IV. Noiembrie, în cadenţe străine

nov. 1995

Zi neaşteptat de luminoasă pentru acest început de noiembrie. Pe cerul înalt, de un albastru siniliu, înaintează câţiva norişori cumulus, cu nuanţe de fildeş. Par nişte prunci bucălaţi, ce se joacă pe un ecran imens.

Dintr-odată, nori negri întunecă ziua şi începe să plouă cu averse, ca pe vremuri, vara, în vacanţele petrecute la poalele Tâmpei.

În oraşul dintre munţi, ploaia apărea pe la ora prânzului. Lumina zilei era înghiţită de un balaur nevăzut în timp ce, de după Postăvarul, nori grei se apropiau în viteză. Fulgere săgetau cerul şi tunete apocaliptice - ni se părea nouă, copiilor - anunţau parcă sfârşitul lumii!

Începutul ploii era senzaţional. După clipe de zăpăceală, cuprinşi de o frenezie drăcească, "înotam" prin băltoace într-o veselie. Sub stropii grei şi zgomotoşi ne adunam jucăriile, păturile şi mingea, ţopăind şi lălăind către cer ca apucaţii: "Paparudă-rudă, / Vino de ne udă / Cu găleata-leata / Peste toată gloata, / Cu găleata plină, / Ploile să vină..."

În câteva clipe, torentele se revărsau peste oraş, strada şi pietrele de râu, cu care era pavată, dispăreau sub apa de jumătate de metru, la fel florile şi zarzavaturile din grădină. Uzi şi înfriguraţi, invocam ritualul invers, al Caloianului, adaptat de prietenul nostru Emil: "Iani, Iani, Caliani / Ia cerului cheile / Şi încuie porţile / Să se-oprească ploile...

Abia la chemarea repetată a celor două bunici - Hanna şi Suzana, fugeam acasă, ne schimbam hainele şi mâncam în fugă, nerăbdători să ne întoarcem la joacă.

Curând, ne regăseam în foişorul lui Emil pentru a juca domino, pietre, şah sau şeptic, până când bunicile ne aduceau gustarea de după amiază. Aflate în competiţie, ne răsfăţau cu chec, tarte cu afine sau cornuleţe cu nucă, însoţite întotdeauna cu ceai de tei sau cacao cu lapte.

Târziu, când apărea luna şi nu mai vedeam să jucăm cărţi sau remy, prietenul nostru ne povestea capitole din călătoriile lui Jules Verne - "spre centrul pământului" sau "în jurul lumii"...

Pe atunci, nu realizam că aventurile relatate de Emil pe un ton dramatic erau un fel de iniţiere, prin poveste, în tainele lumii: proba suferinţei şi a solitudinii absolute, lupta cu întunericul (de orice fel), coborârea în lumea subpământeană, călătoria pe apele nesfârşite ale oceanelor sau ascensiunea spre cosmosul plin de mistere ne stimulau imaginaţia şi dorinţa de a cunoaşte. De fapt, ne apropia de misterele lumii...

Iluzorie sau nu, fericirea copilăriei mă fură uneori ca un basm personal, în care jocul, literatura, fascinaţia necunoscutului mi-au încântat primele prietenii.

*
Traduc câteva studii mai vechi, din Revue Française de Psychanalyse (martie-aprilie, 1987), în ideea unui volum despre Preconştient, propus spre editare.

Preluând ipoteza lui Freud, că Preconştientul (Pcs) constituie o primă cenzură a mesajelor trimise de Inconştient, autoarea - Anne Clancier -, consideră visul ca fiind apropiat de creaţia poetică, în măsura în care în ambele există procese psihice caracterizate prin supleţe şi flexibilitate, regresii în zonele arhaice şi reveniri în prezent, imagini repetitive şi fantasme, etape specifice structurării Eului.

Traducerea studiilor îmi dă o stare bună. Lucrez intens, cu entuziasmul anilor de studenţie, petrecuţi în biblioteca facultăţii, fără să regret că, dintr-o ambiţie copilărească, nu m-am transferat la Psihologie. Ceea ce mă preocupă nu e publicarea traducerii ci noile cercetări din Psihologie, cu sentimentul că fiecare lucru pe care îl fac e un pas important pentru a înţelege lumea şi pe mine însămi. Şi mi-e bine... Chiar foarte bine.

*
Oscilez între stări contradictorii: bucurie şi îngrijorare, clipe de fericire, dar şi de spaimă pentru viitorul copilului meu, care îşi croieşte viaţa după vrerea ei. În ciuda diferendelor dintre noi, constat că atunci când e vorba de sentimente, ia decizii discutabile. (Seamănă cu mine...)

A terminat facultatea, s-a măritat şi are un bebe dulce, cu ochi albaştri... În mod straniu, simt că îmi aparţine şi mie... Poate pentru că l-am ţinut în braţe la întoarcerea de la Maternitate şi multe luni după aceea.. Prezenţa lui îmi actualizează stări din trecut, legate de N. Mă bucur împreună cu ei... de iubirea lor, iar trio-ul lor fericit mă împlineşte.

Uneori mă trezesc zâmbind, când îmi apare înainte mutriţa lui G., din ziua în care a împlinit un an. Trecusem de momentul tortului (când şi-a ales viitoarele unelte - compasul, foarfeca şi o monedă de argint); musafirii tocmai plecau, la televizor se transmitea, discret, muzică de operă când, l-am zărit pe tânărul sărbătorit - numai zâmbet şi ochi strălucitori - emiţând, din senin, câteva acute care au întors oaspeţii de la uşă. Încântat, micul meu artist şi-a reluat partitura în aplauzele tuturor...

O mică oază de fericire...

*
Punctez schimbările produse în traiectoria mea profesională. În ultimul deceniu, tot mizând pe încredere am fost, ca majoritatea românilor, un pion, mai mult sau mai puţin conştient faţă de ceea ce mi se întâmplă:
- reorganizarea şi apoi desfiinţarea institutului, cu trecerea de la statutul de cercetător (nu mai era nevoie de noi) la cel de "funcţionar cultural" şi apoi de redactor - consecventă rămânând doar starea de incertitudine;
- schimbarea locului de muncă, după instalarea noului ministru, într-un spectacol de zile mari, cu tam-tam, ce parodia - fără intenţie -, piesa Tragedia optimistă, jucată cândva pe scena Teatrului Naţional...

(După ore de aşteptare, în faţa a treizeci de femei şi bărbaţi, timoraţi de propriul viitor - majoritatea înainte de pensie - au apărut două somităţi, în haine de piele şi cu mitraliere la bandulieră. Ca şi cum cineva dintre cei prezenţi ar fi intenţionat să atenteze la viaţa noului ministru!) Evident, autoritatea noii puteri trebuia instalată şi în Cultură... Dar de ce cu mitralierele? Nu cred că am asistat vreodată la o scenă mai ridicolă.

Fericiţi cei care trec prin viaţă ignorând propriul ridicol: fie pentru că se simt mai presus de el, fie pentru că nu-l sesizează. Sau... n-au încotro?

*
Elvira, în vizită. Dintr-odată, şi-a amintit că am fost colege şi locuim aproape şi vine în vizită, de două-trei ori pe săptămână. Douăzeci de ani nu m-a căutat. Ca de obicei, vine neanunţată şi stă până târziu, tăcută şi închisă într-o încrâncenare agresivă.

O servesc cu tartă cu vişine şi cafea, o întreb de copii, de mama ei, aproape oarbă, care continuă să-i facă gospodăria pentru că ea "nu are vocaţie de gospodină". Încântată de prăjituri, răspunde monosilabic. Conversaţia nu se leagă. Mă întreb de ce a venit.

Ca de obicei, e supărată pe toată lumea: pe mama care i-a răsfăţat copiii, acum adolescenţi, care o tratează ca pe o soră mai mică; pe cei care au disponibilizat-o din "aparat" - în urmă cu un deceniu -şi au repartizat-o la o fabrică de tricotaje, ca secretară; pe noii colegi de serviciu, care nu-i apreciază valoarea. Toată lumea are ceva cu ea şi, îndeosebi, prietena ei de-o viaţă. A şters toate amintirile frumoase, păstrând doar frustrările, reproşurile şi ranchiuna... cu care îşi amărăşte viaţa...

Oricum discutabil, motivul îndepărtării din aparat e, foarte probabil, consecinţa ifoselor ei de ziaristă. Stenodactilografă de zeci de ani, a încălcat regula jocului asumându-şi această calitate în virtutea instituţiei în care lucra, dar fără aprobarea şefului. Transferul nu i-a convenit şi, după zece ani, încă se înveninează, reproşând tuturor situaţia în care se află. O ascult şi îi ofer alternative... Le respinge. Tăcerea devine jenantă.

Mă simt vinovată... De ce? Cum aş putea s-o ajut, când eu însămi am trecut prin mai multe reorganizări, silită să trăiesc în cadenţe străine, iar acum, am şi ultimul post, sub semnul întrebării?

După câteva ore, Elvira pleacă mai posacă decât la sosire, lăsând în urmă o atmosfera toxică. Deschid ferestrele să intre aerul rece, de noiembrie...

*
Un vis ciudat...

...Sunt în sala Operei din Bucureşti. Se joacă Nabucodonosor, de Verdi, ultimul spectacol din stagiune. E finalul şi toate personajele, eroi şi figuranţi, sunt în scenă. Muzica accentuează atmosfera triumfală...

Dintr-odată, spectatorii se ridică de pe scaune şi se înghesuie printre rânduri, mişcându-se spre scenă în valuri, înainte şi înapoi, în timp ce de la etaj pătrund în sală tot mai mulţi oameni...

Sunt intrigată. Un omagiu adus actorilor şi orchestrei? Nu înţeleg ce se întâmplă, de ce se îmbrânceşte lumea pentru acele pachete ciudate, ce zboară deasupra capetelor noastre? Încerc să-mi fac loc, să ies din sală, dar sunt prinsă la mijloc de mulţimea tot mai compactă. Braţe vânjoase se ridică deasupra capetelor noastre, în timp ce, la pândă, spectatorii se luptă să prindă ceva, smulgându-şi pachetele din care atârnă, indecent, fleici, muşchi şi cotlete, într-o orgie de sângeriu... Până şi scena e ocupată de cete de barbari, contaminaţi de spaima morţii prin inaniţie...

La Operă? Cum am ajuns în acest coşmar? Când şi cum, Arta a lăsat loc acestei nebunii însângerate?

Oripilată, încerc să mă strecor printre valurile de nou sosiţi, dar îmi atrage atenţia un personaj de pe scenă care sare tot mai sus, la intervale regulate. Recunosc un fost coleg (cândva, figurant de ocazie pentru rotunjirea venitului). Poartă pe cap un coif portocaliu şi sare într-una, apărând şi dispărând imediat. Pare că vrea, cu orice preţ, să se remarce printre războinicii îmbrăcaţi în folie de alamă, cu coifuri aurite, săbii de lemn şi taburi de mucava. Continuă să sară, cu un fel de disperare...

Mă ridic pe vârfuri şi îi fac semne, să-l asigur că l-am recunoscut, în ciuda costumului de carnaval. Continuă să sară, făcând semne ciudate, caraghioase, mie sau altcuiva dintre spectatori, în timp ce, deasupra capului meu, braţe agresive, dornice să apuce prada, se ridică între noi asemenea unei cortine... Dau să mă strecor spre culise, dar...

... mă trezesc în adierea suavă de caprifoi... Strâng pleoapele ca să reţin şi să- analizez imaginile din vis: Totuşi, de unde caprifoi, în noiembrie?

Îmi spun că orice e posibil, într-o parodie... Chiar şi o măcelărie...

*
Cum să înţeleg prezentul, ignorând ceea ce mi se întâmplă în fiecare zi?

Nu pricep cum au reuşit unii să se vopsească peste noapte, devenind portocalii sau galbeni, dar cu aceleaşi metehne? Cum se poate reconstrui coeziunea unei societăţi pe suflete frânte, pe minciuna şi ura inoculate zilnic? Nu cumva noi, românii, transformaţi în actorii propriilor speranţe, trăim o nouă utopie, participând la propria agonie suicidară, camuflată de flamurile colorate şi artificiile strălucitoare?

Întrebarea revine ori de câte ori, citind ziarele sau ascultând Ştirile, aflu de iluştrii necunoscuţi, hotărâţi să ne convingă de bunele intenţii ale unui partid abia înfiinţat, dintre zecile răsărite ca ciupercile după ploaie...

Dar ce faci când, într-un "market", asişti la o asemenea scenă: o pereche de adolescenţi reacţionează violent faţă de o doamnă, care le-a atras atenţia că s-au vârât în faţa unei mămici cu un bebeluş în braţe. Tânăra, de vârsta fiicei mele, vrea să spună ceva, amuţind la reacţia băiatului: "Ia mai taci, comunisto... Ce te bagi? Vezi că te caută moartea p-acasă"

Spre ruşinea mea, am tăcut. De teamă? Din laşitate? Am fost convinsă că orice intervenţie e inutilă în faţa bărbătuşului care se dădea cocoş...

Nimeni nu contestă că schimbarea a fost necesară. Problema este încotro ne îndreptăm? Absolutizând ideea de libertate, astăzi, fiecare face ce-i trece prin minte, convins că are doar drepturi...

*
N-o mai înţeleg pe Elvira. Femeie matură şi se cramponează, de o idilă imaginară. Cu doi copii la liceu şi o mamă care i-a preluat toate obligaţiile, nu reuşeşte să depăşească amintirea unei idile adolescentine.

S-a îmbolnăvit pur şi simplu, şocată de ceea ce i-a spus un fost coleg de liceu, de care s-a îndrăgostit brusc, la agapa de aniversare a două decenii de la BAC. Se pare că, în timp ce părăseau terasa de la Cina, unde îl invitase de ziua lui, acesta a atenţionat-o cu grosolănie: "...Dragă, nu încerca să mă sufoci. Nu trece de la "dama episod" la "femeia crampon". Rămâi la prima, iubito. E mai onorabil pentru amândoi... "

Nu e prima oară când se plânge de el. De ani de zile, trăieşte într-o lume paralelă, imaginându-şi ceva ce n-a existat vreodată. Afectiv, a rămas blocată în anii adolescenţei, amestecând timpurile, visele cu realitatea, iar când se trezeşte din fantasme, intră în depresie.

Am ascultat-o de multe ori, dar nu de mine are nevoie ci de un specialist.
I-am sugerat să consulte o colegă, psihoterapeut. M-a privit cu ură...

*
În ultimul timp, se repetă acelaşi vis, cu mici detalii schimbate:

...Mă aflu într-o gară de provincie, murdară şi pustie. Un tren-fantomă, fără călători, se târăşte fără să oprească. Pornesc în urma lui, sărind de pe o traversă pe alta, până ajung în gara următoare. E pustie...

În alt vis, aştept un tren care întârzie. Când apare, sunt mulţumită şi, în sfârşit, urc în tren. Nu ştiu încotro se îndreaptă... Trenul pleacă, dar, după un timp, îmi dau seama că sunt singurul călător. Foarte curând, se izbeşte de un zid şi sare de pe linie...

În ultimul vis, stau pe podul de peste calea ferată, ce leagă Calea Griviţei de Şoseaua Giuleşti. E o noapte senină... Privesc trenurile gonind fără încetare, în sensuri opuse, cu certitudinea că trebuia să fiu în cel ce se îndreaptă spre Nord. Am mai pierdut un tren!... îmi spun şi mă trezesc.

Nu înţeleg ce legătură există între viaţa mea şi aceste fantasme, mai ales că niciodată nu mi-a trecut prin minte să plec. Mulţi ani am negat faptul că au vreo semnificaţie în afară de frustrări, temeri şi dorinţe refulate. În ultimul timp însă, mă irită visul cu trenul fantomă, care se tot repetă. La fel, cel în care alerg pe coridoarele întunecate ale unei clădiri în implozie, de unde mă salvez în ultima secundă...

De obicei mă persiflez. Ultimele vise le-am trecut la categoria: "goana după sens"... Dar cine poate "citi" corect în aceste oglinzi ale inconştientului, între care mă rătăcesc, în somn?

*
O zi plină de nostalgie...

Am primit obişnuita scrisoare de la Salzburg, care mă anunţă în fiecare toamnă că, la începutul lui decembrie, noul director al Seminarului va sosi în Bucureşti. Vine să discute cu candidaţii înscrişi pentru seminarul de anul viitor...

Sunt uimită. O simplă comunicare are efectul unei scrisori aşteptate cu drag, care îmi schimbă dispoziţia... Trei săptămâni petrecute la castelul Leopoldskron, la seminariile profesorului Daniel Bell, de la Harvard University, privind Societatea post-industrială şi Contradicţiile culturale ale capitalismului şi, alternativ, la conferinţele profesorul belgian Henri Janne, privind principiile noului Sistem de educaţie, care ar trebui să înceapă cu "educarea educatorilor..."

Cum aş putea uita orele petrecute în biblioteca rococo unde, seară de seară, ne regăseam aceiaşi patru, cinci fellows, aureolaţi parcă de cercul de lumină al veiozelor portocalii?

La fel mi se întâmplă când ascult Mozart, sau revăd Sunetul muzicii...

Pentru câteva clipe, am senzaţia că mă plimb pe malul lacului plin de nuferi, cu colegii Kristinne (suedeză) şi Joop (olandez); sau că, la Bierstube, asist la controversa dintre Steven şi Joop, în cheie umoristică, despre Ms. Bell şi a lui PIS (Post Industrial Society), întreruptă doar de câştigătorii competiţiilor de ping-pong...

*
Revăd povestiri mai vechi şi mai noi, cu sentimentul că nu reuşesc să mă eliberez de limbajul politico-filozofic, dobândit în facultate. Iar asta, în ciuda efortului constant din ultimii ani: am citit literatură română şi străină, clasică şi contemporană, de la spanioli şi sud-americani la ruşi, francezi şi americani.

Mai nou, cele mai interesante romane mi se par cele care tratează efectul interculturalităţii asupra personajelor (fie că e vorba de exilaţi, imigranţi sau autori care au ales să scrie într-o altă limbă decât cea natală).

Pe de altă parte, am încercat să traduc - din păcate, ofertele au fost tot din domeniul filozofic şi psihologic-, în ideea de a mă exprima concis, pe semnificaţia cuvintelor şi structura frazelor.

Totuşi, când revin la textele mele, ajung, uneori, la stereotipiile aceluiaşi limbaj socio-politic.

Ar trebui să mă bazez mai mult pe observaţie şi concretul imediat (ca în exerciţiile de improvizaţie din teatru - gest, privire, intonaţie, tăcere...), pentru a urca, apoi, treptele limbajului literar şi a construi caractere-simbol şi trame autentice..

Îmi amintesc cum, în facultate, din teama de a nu mă rătăci pe câmpia speculaţiilor filozofice, mă inhiba limbajul abstract / metaforic al unor texte antice... Mai târziu am înţeles că îmi lipseau tehnica şi limbajul specifice interpretării operei şi autorului ei, ceea ce, cu timpul, s-a constituit, în disciplină de sine stătătoare - Hermeneutica...

(va urma)