Cuvânt înainte la Nu voi mai vedea lumea niciodată

Citiţi un fragment din această carte.


L-am întâlnit prima oară pe Ahmet Altan în primăvara anului 2014, în cadrul unui eveniment organizat la Istanbul. Oraşul acesta ocupa de multă vreme un loc special în inima mea, fiind metropola în care mă îndrăgostisem - în urmă cu treizeci de ani, bând ceai de mentă într-o micuţă cafenea de lângă Moscheea Ortaköy, la umbra podului Bosfor - de femeia cu care aveam să mă şi însor. În primăvara aceea, Ahmet susţinuse prima lui conferinţă "Mehmet Ali Birand", un eveniment care acum se desfăşoară anual, fiind organizat de grupul pentru libertatea presei P24, pentru a onora memoria unui celebru ziarist turc. Mi-a plăcut conferinţa lui Ahmet şi l-am simpatizat pe loc. Vorbea cu pasiune şi curaj, cu inteligenţă şi umor despre locul scriitorului într-o societate decentă. În scurtă vreme am devenit prieteni şi am început să ne vedem des, fie la Londra, fie la Istanbul.

În primăvara anului 2018, la patru ani de la prima noastră întâlnire, am fost invitat să susţin o conferinţă în cadrul aceluiaşi eveniment anual, organizat în aceeaşi clădire: superbul Consulat al Suediei, construit în secolul al XIX-lea în Beyoğlu, pe malul european al Bosforului. Ahmet fusese şi el invitat, însă nu putuse veni, pentru că de 590 de zile se afla în închisoare. Motivul? Rostise câteva cuvinte inofensive la un post de televiziune, la scurtă vreme după încercarea ratată de lovitură de stat, care avusese loc în 2016. Guvernul preşedintelui Recep Tayyip Erdoğan considerase însă că vorbele lui reprezentaseră o trădare.

Represaliile preşedintelui Erdoğan trimiseseră Turcia aproape de limita inferioară a Indicelui Libertăţii Presei realizat de organizaţia "Reporteri fără frontiere". Situaţia era gravă şi promitea să devină şi mai gravă, chiar dacă realegerea preşedintelui Erdoğan la cârma ţării nu era complet sigură. Economia suferea, pentru că turiştii se ţineau la distanţă. În noaptea aceea din primăvara anului 2018, atmosfera de la Consulatul Suediei era una de îndârjire sumbră.

Publicul care a asistat la conferinţa mea era compus din scriitori şi ziarişti care urmau şi ei să fie arestaţi. Murat Sabuncu - redactorul-şef al ziarului Cumhuriyet, care fusese condamnat în aprilie 2018 la şapte ani şi jumătate de puşcărie, fiind acuzat de terorism, însă fusese eliberat pe cauţiune, în aşteptarea unui apel - a deschis seria de conferinţe. Discursul lui reprezenta o declaraţie plină de pasiune în sprijinul numeroşilor ziarişti care fuseseră arestaţi.

Am dedicat propria mea conferinţă lui Ahmet. "Ştim că vorbele pot fi interpretate în fel şi chip", am spus eu, descriind un punct comun între meseria de avocat şi cea de scriitor, "şi mai ştim că aceasta reprezintă atât frumuseţea lor, cât şi pericolul pe care îl comportă". Cuvintele periculoase rostite de "dragul meu prieten absent" au determinat un judecător să decidă că Ahmet, care la data aceea avea şaizeci şi opt de ani, va trebui să-şi petreacă restul zilelor în închisoare. "Nu vom fi niciodată graţiaţi şi vom muri într-o celulă de închisoare", scrisese Ahmet pentru The New York Times, în propria celulă, după ce fusese condamnat. Ne-am petrecut ziua următoare în compania lui Yasemin Çongar, care administrează P24 şi e o prietenă apropiată de-ale lui Ahmet. Am călătorit împreună până la închisoarea de maximă siguranţă din Silivri - un drum de două ore cu maşina, pornind din Istanbul. Acolo fusese încarcerat Ahmet, împreună cu fratele lui mai mic, Mehmet, un economist dat afară din postul deţinut la Universitatea din Istanbul, unde predase vreme de treizeci de ani. Lui Yasemin nu i se permisese să-l viziteze pe Ahmet - are voie doar să-l sune o dată la două săptămâni şi să poarte cu el câte o conversaţie de zece minute - aşa cum niciunui străin nu i se permisese vreodată s-o facă. Eu am avut voie să-l văd pe Ahmet, pentru că venisem în calitate de avocat al fraţilor Altan, pentru care pledam la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg.

Clădirea închisorii era imensă şi respingătoare, găzduind 11.000 de deţinuţi. Însoţit de un avocat turc, am trecut prin cel puţin opt puncte de control, apoi am fost transportaţi cu un microbuz la Blocul 9. Nu s-a efectuat asupra mea niciun control corporal complet, însă mi s-a cerut permisiunea să mi se scaneze ochii, pentru a fi introduşi în "sistem". Unul dintre gardieni s-a arătat prietenos, dorind să vorbească cu mine despre fotbal, aşa că am purtat bucuros o scurtă conversaţie despre Arsene Wenger, Mesut Özil (care, spre mâhnirea mea, avea în curând să fie fotografiat înmânându-i preşedintelui Erdoğan un tricou cu însemnele echipei Arsenal) şi despre ceea ce înseamnă să fii turc. Lucra acolo de patru ani şi nu întâlnise niciodată un străin. "Dumneavoastră sunteţi primul", mi-a spus el zâmbind.

Mai întâi m-am întâlnit cu Mehmet, care era pur şi simplu genial, avea o sclipire aparte în ochi şi o barbă à la Karl Marx. Era încântat să vorbească în franceză, surprinzându-mă cu ideile lui despre globalizare şi despre mişcarea engleză a luddiţilor. Acum avea la dispoziţie suficient timp să scrie despre aceste teme. Împărţea celula cu alţi doi bărbaţi, unul dintre aceştia fiind un fost student de-ai săi. Mehmet era şocat de situaţia în care se afla şi de perspectiva de a petrece în închisoare anii pe care îi mai avea de trăit. O condamnare pe viaţă, spunea el, "este ca şi cum ai trăi fără ceasuri, într-un timp nesfârşit". (Trei luni mai târziu, în vara anului 2018, Mehmet a fost eliberat.)

Apoi Mehmet a plecat, lăsându-mă să-l aştept pe fratele lui, care, în cele din urmă, şi-a făcut şi el apariţia în celula din plexiglas în care se desfăşurau aceste întrevederi. Părea în formă.
- Gantere! a chicotit el.

Am petrecut cele treizeci de minute alocate hohotind de râs. Nu, mi-a spus el, Turcia încă nu a ajuns pe fundul prăpastiei. Suntem o naţie de bungee jumpers care, înainte de a atinge pământul, reuşeşte cumva s-o ia din nou în sus. Am continuat să vorbim despre mâncare, despre politică, despre calitatea ierbii din grădina mea londoneză şi despre vecinul meu, magistratul englez care, în toamna anului 1998, semnase mandatul de arestare emis pe numele senatorului Pinochet. Ahmet a fost iarăşi uimit de ideea că dreptatea poate fi împărţită de un judecător independent.
- Un adevărat miracol, a comentat el.
- Ce ai vrea să ştie cititorii tăi? l-am întrebat eu.

Am discutat apoi despre judecătorul care îl condamnase, un bărbat "cu pleoapele umflate". Ahmet ştia că mă interesau în mod deosebit judecătorii, în special cei mai puţin independenţi. Mai târziu aveam să aflu că numele judecătorului care îl condamnase - pe nedrept - pe Ahmet la închisoare pe viaţă era Kemal Selçuk Yalçin.
- Ai apucat să te uiţi măcar o dată în ochii lui? m-am interesat eu.
- Numai o dată: "Eu sunt acum cel puternic", părea să-mi spună privirea lui. "Iar puterea pe care o am te va zdrobi", mi-a răspuns Ahmet.

Am vorbit şi despre memoriile lui din închisoare, intitulate Nu voi mai vedea lumea niciodată, remarcabilul volum pe care, printr-un adevărat miracol, dumneavoastră îl ţineţi acum în mâini, pregătindu-vă să-l citiţi.
- Un rit de trecere pentru orice scriitor care este nevoit să-şi petreacă timpul într-o închisoare, mi-a spus Ahmet. Cât despre tine - tu nu vei fi niciodată un astfel de scriitor! a exclamat el, după care am început amândoi să râdem în hohote.

E ceva să ai ocazia să petreci puţin timp în compania unei persoane condamnate să-şi petreacă restul zilelor în închisoare, în baza unor acuzaţii fabricate, iar acea persoană să mai aibă şi tăria să râdă. Şi e ceva să părăseşti o celulă a închisorii Silivri animat de un neaşteptat sentiment de exaltare, motivat de măreţia pură a unui om precum Ahmet Altan, dar şi de cea a spiritului uman.

(Philippe Sands, Londra, 27 septembrie 2018)