Simplu: Esterházy +, prefaţă la Jurnalul pancreasului

Citiţi un fragment din această carte.


Péter Esterházy a "explodat" în literatura maghiară, apoi, la scurt timp, în cea universală. Pentru mine, ca traducător, fenomenul a fost pur şi simplu inexplicabil - se vede că, fiind un cunoscător destul de bun al limbii maghiare, m-am lăsat absorbit de farmecul şi dexteritatea felului în care se juca cu limba maternă, siluind-o şi sanctificând-o totodată. De fapt, limba, limbajul sunt (este, fiindcă vorbim despre unul şi acelaşi lucru, nu-i aşa?) personajul principal al scrierilor lui P.E. Dar apoi a venit succesul internaţional şi, odată cu el, stupefacţia produsă de întrebarea: ce înţeleg occidentalii, mai cu seamă germanii, din toată babilonia jocurilor de cuvinte, din puzderia de trimiteri la clasicii maghiari, din referirile la evenimentele vieţii publice din Ungaria? Totuşi, iată că toate volumele lui P.E. au fost traduse în Germania, iar piaţa de carte de acolo nu este o operă de binefacere! Singurul răspuns la îndemână este că proza lui P.E. are mult mai multe şi mai profunde valenţe decât farmecul jocurilor de cuvinte, valenţe care mie, ca unui cunoscător al limbii cucerit de calambururi, mi-au scăpat adeseori. Concluzia mea este că P.E. a scris cu o parte a sufletului pentru desfătarea propriului caracter, ludic până în pânzele albe, iar cu cealaltă, se pare, pentru toată lumea.

Şi a scris enorm. Am încercat să îi număr volumele apărute de-a lungul vieţii, dar, după o vreme, m-am lăsat păgubaş - aproape anul şi volumul -, vai de amarul filologilor care-i vor lua la pigulit întreaga operă! Iar de curând, editura care l-a creditat (Magvető) de la bun început cu o clarviziune demnă de invidiat (era vorba despre volume consistente, greu previzibile din punctul de vedere al vânzărilor) a scos pe piaţă o culegere de articole însumând peste şapte sute cincizeci de pagini. Probabil că trăia într-o altă dimensiune a timpului. În care a avut vreme să şi citească enorm. De altfel, şi în jurnalul de faţă, P.E. se plânge mereu: pe de o parte, că nu poate lucra cât ar vrea (adică tot timpul), iar pe de altă parte, că nu are răgaz să citească atât de mult cât îi lipseşte.

În treacăt fie spus, la sfârşitul volumului Introducere în beletristică din 1986 (care aduce laolaltă toate cele şase volume apărute între 1981 şi 1985, toate cu acelaşi subtitlu - Bevezetés a szépirodalomba) se regăseşte o notă: "În acest roman există, în formă mai mult sau mai puţin trunchiată, citate din -" şi urmează o înşiruire - pe şapte pagini! - de nume ale unor autori maghiari şi universali pe care mi-ar fi imposibil să o reproduc. Se plimba prin literatura maghiară şi prin cea universală cu dezinvoltura unui adevărat aristocrat, cum de altfel şi era. Calitate de care nu a făcut caz niciodată: "Nu voi cere niciodată să ni se retrocedeze pământurile" - a declarat el imediat după schimbarea regimului din Ungaria (oricum, ar fi însemnat să devină proprietar pe cel puţin jumătate din teritoriul Ungariei de astăzi). Dar, ce-i drept, nu cred că i-a fost tocmai uşor ca urmaş al prinţului care l-a găzduit pe Haydn.

Nu a vrut (ori nu a putut) să îşi recunoască boala până la capăt. Pe tot parcursul jurnalului de faţă realizează o paralelă cu scriitorul american Harold Brodkey, respectiv cu cartea acestuia, The Story of my Death, apărută în anul 1996, paralelă prin care se amăgeşte că el nu va avea acelaşi sfârşit precum confratele său american. Dar se vede că dorinţa de viaţă a lui P.E. şi - nu în ultimul rând, credinţa lui profundă (matematicianul şi scriitorul care nu ducea lipsă de sarcasm era un catolic practicant!) - era mai puternică decât spectrul ameninţător al bolii. Care, până la urmă, l-a învins.

Nu cunosc scenă mai tristă decât cea de la Salonul de carte din vara lui 2016 (cu mai puţin de o lună înainte de moartea lui P.E.), când şi-a prezentat Jurnalul pancreasului. Îl avea alături pe prietenul său, compozitorul László Dés, care-i însoţea vorbele cu interludii de saxofon. La un moment dat, P.E. i-a şoptit: "Să‑mi cânţi şi atunci la saxofon!"

(Traducătorul)

Nota editurii: Traducătorul Marius Tabacu s-a stins şi el din viaţă pe 9 octombrie 2020. La Curtea Veche Publishing, îi rămânem recunoscători pentru misiunea deplin şi discret asumată de a traduce, în ultimii ani, autori de referinţă ai literaturii maghiare recente, precum Péter Esterházy, Sándor Márai sau János Székely - acolo unde traducerea, potrivit crezului său profesional, înseamnă de fapt o rescriere a operei în propria limbă, într-o repetare a actului creator. Dumnezeu să îl odihnească în pace!