Cuvânt înainte la Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism. Amăgitoarea primăvară 1965-1977

Citiţi un fragment din această carte.


Începută în condiţii de calm şi normalitate, în ianuarie 2019, cu aproximativ patru luni înainte de apariţia primului volum, Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism. Fluctuantul dezgheţ 1956-1964, cartea de faţă a fost încheiată într-un prim draft în aprilie 2020, în plină pandemie mondială. În pofida dimensiunilor ei mai degrabă mari, forma finală ar putea suferi totuşi din pricina anumitor omisiuni involuntare, pricinuite de faptul că, exact în momentul în care a fost revizuită, bibliotecile mari erau închise, deci accesul la colecţiile de periodice din perioada cercetată nu mai erau accesibile.

Cum se face că digitalizarea bibliotecilor este atât de precară în România (până la inexistenţă, exact în zona fondurilor documentare primare, care sunt publicaţiile din perioada comunistă)? Iată o întrebare legitimă, al cărei răspuns atârnă însă cu o greutate enormă, total neconştientizată, pe umerii tuturor responsabililor culturali care s-au perindat la cârma deciziilor politice în ultimii treizeci de ani - indiferent de pregătire, gen şi partid. Lipsa de viziune prospectivă, orbirea cu privire la politicile culturale şi, derivată de aici, subfinanţarea cronică a acestui enorm patrimoniu, mereu dispreţuit, dau peisajului nostru cultural, reflectat prin dotarea bibliotecilor, imaginea muribundă pe care-o cunoaştem: mii de colecţii nici măcar fotocopiate, căci despre digitalizarea lor nici nu poate fi vorba, depozitate mai degrabă necorespunzător, în mari registre prăfuite, alcătuite şi cartonate în urmă cu peste jumătate de secol, în care paginile ziarelor se coc şi se risipesc adesea în fragmente, inundate de invizibile ciuperci care le consumă dinăuntru şi primejduiesc sănătatea funcţionarilor bibliotecii şi cercetătorilor care se încumetă să le răsfoiască şi să le valorifice... E, de fapt, un război iraţional, nedeclarat, dar mortal, la adresa cercetării şi gândirii critice, în cele din urmă la adresa memoriei culturale naţionale.

E deci greu de presupus că volumului de faţă nu i-ar putea lipsi corecţiile, măcar de nuanţă, pe care le-ar fi putut aduce unele informaţii pe care o sănătoasă dotare a bibliotecilor şi un mai mare număr de cercetători implicaţi i le-ar fi adus. Autoarea îşi asumă, aşadar, alături de efortul neprecupeţit depus în a coagula materialul de bază şi a-l pune într-o ordine logică (care e, evident, una de perspectivă personală), şi lacunele - în mare parte inevitabile, pe care cartea de faţă le-ar putea avea: mai ales dacă ţinem seama de faptul că epoca asupra căreia se apleacă este una deosebit de bogată în producţie teatrală şi publicistică, pe întreg cuprinsul ţării.

Am optat, deci, şi în acest volum, pentru a utiliza ca pilon central revista Teatrul, lunarul unic dedicat reflectării vieţii teatrale naţionale, conjugând materialele cuprinse în ea cu informaţie provenită din alte publicaţii cotidiene şi culturale, mai ales centrale, dar şi din volume dedicate teatrului, culturii, din culegeri de cronici şi eseuri, materiale de arhivă publicate de alţi cercetători ş.a. Din păcate, am fost silită să renunţ la un capitol dedicat publicaţiilor culturale din provincie, tocmai din pricinile obiective enunţate mai sus, dar şi din imposibilitatea de a le găsi şi parcurge pe toate într-un timp raţional-previzibil; un asemenea efort, măcar în faza de colectare a informaţiei, ar fi presupus o echipă de cercetători dedicaţi, lucrând într-un proiect comun.

Structura cărţii a fost, în fapt, determinată în cea mai mare măsură de doi factori principali: pe de-o parte, de nevoia de continuitate metodologică în raport cu primul volum, care a încercat să intersecteze perspectiva politică, cea sociologică şi cea de istorie estetică asupra mişcării teatrale româneşti. Pe de altă parte, însuşi materialul colectat în perioada de documentare a impus, uneori, decizii de natură structurală: procesul de reformare a învăţământului teatral din România, ca şi relativul său eşec au trebuit nu doar rezumate, câtă vreme contribuţia criticilor în ceea ce priveşte dinamizarea şi reflectarea în presă a acestuia s-a dovedit a fi una majoră. Tot astfel, am optat ca studiile sociologice dedicate teatrului de Pavel Câmpeanu şi echipa sa, între 1969 şi 1971, să beneficieze de un capitol de sine stătător, în prelungirea capitolului dedicat cercetării: această poziţionare, spre finalul volumului, oferă cercetării noastre un suport metodologic neaşteptat şi binevenit, chiar dacă studiile în sine se păstrează în limitele inevitabile ale metodologiilor şi condiţiilor specifice în care-au fost alcătuite. Unicitatea lor, totuşi, ca şi consecvenţa cu care-au fost elaborate exact la vârful perioadei de care ne ocupăm, le-au făcut, din punctul nostru de vedere, de neocolit pentru a oferi cititorului de azi o imagine concretă şi, pe cât se poate, coerentă, cu privire la epocă şi la dinamica vieţii teatrale în ansamblul ei. Se poate obiecta faptul că nici Pavel Câmpeanu, nici echipa sa nu au avut şi activitate de critici teatrali. Aş opune acestei opinii argumentul că, aşa cum am încercat să dovedesc în capitolul dedicat, efortul lor analitic şi sintetic este dublat de o asumată perspectivă critică, atât din perspectiva politicilor culturale în genere, cât şi, în special, din cea a politicilor teatrale. În plus, acest efort a fost destinat şi criticilor teatrali, câtă vreme primele sale roade apar în revista Teatrul. În ce măsură apariţia studiilor a influenţat sau nu viaţa teatrală am încercat să lămuresc în capitolul respectiv.

În fine, ca şi în volumul anterior, am optat pentru un capitol consacrat analizei retorice şi stilistice, plasat înainte de finalul cărţii. Diferenţa faţă de volumul anterior e dată, aici, de faptul că am utilizat, în prima parte, o metodologie de analiză de tip "arheologic" elaborată ad-hoc, dar pe care o propun ca utilă în efortul de a recompune dimensiunile structurale, de semnificaţie şi emoţionale ale spectacolului teatral, văzut prin ochii criticii. Sunt recunoscătoare Universităţii de Arte din Târgu Mureş pentru invitaţia de a prezenta acest punct de vedere în cadrul Conferinţei Internaţionale de Studii teatrale Document şi spectacol. Întâlnirea şi reacţiile colegilor faţă de această propunere şi-au pus amprenta asupra formulei finale a capitolului.

Se cuvine să aduc mulţumiri colegilor cercetători care au avut generozitatea de a citi materialul în diverse faze de lucru, transmiţându-mi comentarii pertinente şi mereu folositoare: în primul rând, prietenului de-o viaţă, prof. univ. dr. Marian Popescu, ale cărui observaţii şi completări şi a cărui acribie m-au ajutat să îmbunătăţesc forma finală a cărţii, dar şi Iuliei Popovici şi mereu generosului ei sprijin de a promova în revista Observator Cultural fragmente din cuprinsul cărţii, în forme publicistice adaptate.